Tatuajele românilor din urmă cu 125 de ani. Studiul fascinant al lui Nicolae Minovici despre semnele de pe pielea oamenilor

Cu mai bine de un secol înainte ca tatuajul să devină o formă de expresie personală, un obiect de modă sau un semn al apartenenței la o comunitate, un medic român încerca să descifreze poveștile ascunse sub pielea oamenilor.

Imagini cu tatuaje din cartea medicului Nicolae Minovici

Pentru Nicolae Minovici, tatuajul nu era doar un desen permanent. Putea fi un indiciu despre identitatea unui om, despre meseria lui, despre mediul în care trăia, despre iubirile și amintirile sale și, uneori, despre lumea infracțională din care făcea parte.

În 1898, medicul legist publica la București „Tatuajurile în România“, o lucrare care avea să rămână una dintre cercetările sale de referință. Biblioteca Academiei Române o înregistrează drept „Teză pentru doctorat în Medicină și chirurgie“, prezentată și susținută la 16 iunie 1898 de N.S. Minovici, șeful Serviciului anthropometric și asistent pe lângă catedra de medicină legală a Facultății de Medicină din București. Ediția avea 146 de pagini, ilustrații și 58 de planșe.

Ideea cercetării se născuse în timpul activității sale la Serviciul Anthropometric. La luarea semnalmentelor deținuților, medicul observa mereu aceleași semne de pe corp, pe care până atunci nu exista o metodă sistematică de a le interpreta. „În timpul de când mă găsesc ca șef al Serviciului Anthropometrie din Bucuresci, adesea atențiunea ne-a fost atrasă la luarea semnalmentelor deţinuţilor, de tatuajurile pe cari ei le presentau pe corp“, scria Minovici.

Medicul Minovici alături de colegi în sala de experimente

Nu era o preocupare izolată de ceea ce se întâmpla în medicina europeană. Minovici cunoștea cercetările lui Alexandre Lacassagne din Lyon, Cesare Lombroso din Italia, Baer și Leppmann din Berlin și Bergh din Copenhaga. Mai mult, colecția sa de tatuaje fusese prezentată de celebrul patolog Rudolf Virchow Societății Antropologice din Berlin, în august 1897. Minovici avea, prin urmare, un material propriu de cercetare, dar și conștiința că subiectul era deja o preocupare importantă pentru medicina și antropologia europeană.

În lucrarea sa, Nicolae Minovici amintea și un precedent românesc. Profesorul Kalenderu încercase încă din anii 1864-1865 să studieze tatuajul din perspectiva identificării persoanelor și strânsese o colecție, pe care o dăruise ulterior medicului Lorin, șef al Spitalului Saint-Antoine din Paris. Colecția rămăsese însă nepublicată.

„Tatuajurile în România“, lucrarea de doctorat a medicului Minovici

Ceea ce a făcut Minovici a fost să transforme observațiile disparate într-un veritabil studiu. A adunat sute de exemple și a încercat să le clasifice după formă, locul de pe corp, semnificație și categoria socială a persoanei tatuate. În materialul său apar peste 300 de modele provenite de la 116 persoane. Tatuajul devenea astfel un obiect de observație medicală, antropologică și socială.

Fără discriminare

La sfârșitul secolului al XIX-lea, asocierea tatuajului cu delincvența era puternică. Minovici consemna însă că fenomenul se extinsese mult dincolo de lumea criminală: „Tatuajul care până mai deunăzi forma un apanaj al criminalilor îl găsim azi răspândit la un mare număr de clase de jos ale societăței, ca: militari, meseriaşi, marinari, prostituate etc. precum şi la cei din clasele superioare. (...) La criminali găsim adesea pe frunte tatuaje reprezentate prin câte-o cruce, stea, cometă, un păianjen sau inscripții ca Martir al libertății, pe obraz au adesea un joc de dame sau de domino“. Pentru medic, această răspândire nu diminua valoarea tatuajului ca semn de identificare. Dimpotrivă. Un desen permanent putea rămâne pe corpul unei persoane atunci când alte semne dispăreau.

În cazul unui cadavru necunoscut sau al unei exhumări judiciare, el putea deveni un indiciu important. „Tatuajul e un semn de identitate individual prețios, a-l căuta, fie la vii fie la cadavre, fie în cas de desgropare juridică. El poate chiar să ne dea, după natură și locul unde se găsesce, noțiuni importante și câteodată decisive asupra condițiunilor sociale, vârsta, sexul, naționalitatea, gustul şi mai ales profesiunea, actuală sau anterioară a persoanelor tatuate.“

Imagini cu tatuaje din cartea medicului Nicolae Minovici

Această idee este esențială pentru înțelegerea lucrării. Minovici nu inventaria doar desene. Încerca să citească omul prin desenul de pe piele. Un tatuaj putea indica profesia: în cercetarea lui apar simboluri asociate unor meseriași, marinari sau militari. Altele indicau apartenența militară ori păstrau însemne patriotice și religioase. Unele reprezentau persoane iubite, personaje, animale sau obiecte, iar inscripțiile puteau păstra nume, jurăminte, amintiri sau mesaje. În cazul militarilor, de pildă, tatuajul putea deveni un fel de biografie condensată. O emblemă sau un simbol putea sugera arma ori mediul profesional al celui tatuat. În alte cazuri, desenul vorbea despre locul de unde venise omul sau despre perioada în care fusese soldat. Tocmai aceste elemente îl interesau pe medic pentru identificarea unei persoane.

O aluniță pe obraz

Existau și tatuajele sentimentale. Nicolae Minovici a întâlnit reprezentări ale unor femei, soții, amante, balerine, actrițe sau echilibriste. Uneori apărea chipul unui copil. În spatele desenului putea exista o poveste intimă, iar medicul observa că astfel de „embleme amoroase“ erau relativ rare în România: „eu am găsit doar trei“.

Bineînţeles, el nu ignora nici diferențele dintre sexe. În perioada respectivă, tatuajul era predominant masculin, însă exista și în rândul femeilor, mai ales în anumite medii sociale. Minovici observa că tatuajele feminine cu scop ornamental puteau fi mai fine decât cele ale bărbaților. În cazul prostituatelor, el consemna însă existența mai multor tipuri de semne, inclusiv alunițe artificiale, folosite ca elemente de înfrumusețare: „Toate prostituatele arabe au tatuate cruci sau flori pe obraji sau brațe. Maurele au în zona mamară, la comisurele vulvei sau pe pleoape asemenea tatuaje. Tatuajele prezente la prostituatele de la noi constau mai mult din alunițele ce și le fac mai ales pe obraz și mai cu seamă țigăncile ca să fie mai frumoase. Aceste alunițe, răspândite pe față, sunt în număr variat. Astfel, vestita prostituată și recidivistă A.M. avea două alunițe pe obraz, iar o altă prostituată devenită servitoare la ospiciul Mărcuța are două alunițe pe obraz și una între sprâncene“.

Imagini cu tatuaje din cartea medicului Nicolae Minovici

Cercetarea sa cobora și mai adânc în istoria și practica tatuajului. Minovici era interesat de felul în care era realizat desenul, de substanțele folosite pentru colorare, de instrumentele și metodele de tatuare, de urmele lăsate pe piele și de posibilitatea îndepărtării tatuajelor. Chiar termenii care apar în indexul ediției din 1898 – „înțepătură“, „incisiuni“, „cerneală de China“, „materia colorantă“, „procedeŭ de tatuaj“ sau „operațiunea“ – arată cât de concretă era cercetarea sa.

Dar, pentru Minovici, tatuajul nu era doar un fenomen tehnic. El îl privea și ca pe o formă de exprimare. Desenele puteau vorbi despre credințe, profesie, dragoste, răzbunare, gusturi sau despre lumea morală a celui care le purta. În cazul delincvenților, el încerca să identifice anumite tipare: „Astfel, în cazul delicvenților, tatuajul e caracterizat prin număr, prin generalizare, prin locul ce-l ocupă și prin misticitatea, obscenitatea desenurilor. Oricum ar fi însă, aceste desenuri ale lor ne dă o noţiune prețioasă asupra naturei ideilor morale a tatuaţilor, gândirea lor ordinară, imagini care le sunt scumpe, suvenirurile lor intime și chiar proectele lor de răsbunare formate într'un mod cinic“.

Imagini cu tatuaje din cartea medicului Nicolae Minovici

Minovici mergea până la a păstra tatuajele desprinse de pe trupurile cadavrelor pe care le cerceta. Potrivit Muzeului Municipiului București, aceste piese au fost conservate și se află și astăzi în patrimoniul Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici“. Astfel, ceea ce pentru omul tatuat fusese cândva un semn personal devenea, după moarte, document medico-legal și piesă de colecție.

„Tatuajurile în România“ rămâne, după mai bine de 125 de ani, o carte neobișnuită. Este simultan document medical, studiu antropologic, inventar de simboluri și fotografie a societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În cele peste o sută de pagini ale sale, Nicolae Minovici a încercat să afle cine erau oamenii care își însemnau trupurile și de ce o făceau.