Sergiu Matiș revine la București pentru festivalul internațional de dans Iridescent: „E ușor să-ți placă un spectacol, dar e plictisitor până la moarte doar să-ți placă”

Coregraf și performer român stabilit la Berlin, Sergiu Matiș revine la București în cadrul festivalului internațional de dans contemporan Iridescent, inițiat de Centrul Național al Dansului București, instituție de arte performative care aniversează, anul acesta, 20 de ani de bogată activitate. 

În acest context, ajuns la a treia ediție, Iridescent (1-27 noiembrie) e un cadru de celebrare care își invită publicul la numeroase spectacole naționale și internaționale și tot atâtea prilejuri de reimaginare a unor lumi mai bune.

Între spectacolele internaționale invitate în festival se numără și Warp Renderings, care are loc pe 22 noiembrie, la Teatrul Național București, Sala Pictură, în seara când Centrul Național al Dansului București organizează și Premiile CNDB.

Despre re-imaginări și utopii, premii, Warp Renderings și ce (nu) îl mișcă, am stat de vorbă cu Sergiu Matiș.

În biografia ta scurtă, primul rând e ceva de genul: „coregraf român stabilit la Berlin din 2008”. Căutând despre spectacolele tale mai recente, că e vorba de utopii revoluționare (Neverendings, 2017) sau culturalizarea naturii (Extinction Room, 2019), mitul eroului (UNREST, 2021), resacralizarea lumii prin dans (DRANG, 2022) ori reimaginarea ei în cheie feministă (Blazing Worlds, 2023), mi-a venit în minte felul în care anumite civilizații își reprezintă, imagologic, trecutul și viitorul. În română viitorul e „înainte”, iar trecutul, „în spate”. Alte popoare (milenare) sau limbi au reprezentarea inversă, pe care am simțit-o, cumva, și la tine – de pildă, în triburile amazoniene, ca și în etimologia greacă, viitorul e „în spate”, iar trecutul „în față”, pentru că poți „vedea” numai ce știi deja, iar ce nu ți s-a întâmplat încă e ferit „privirii”. Așa că te-ntreb două lucruri. Păstrând jocul pe care l-am lansat, care e „trecutul” care ți s-a întâmplat de când ai părăsit România și, dacă vrei, cam pe unde îți zbura mintea atunci, în avionul doar-dus spre Berlin? Și, în altă ordine de idei, cum a început să te preocupe acest sistem de „mapare” a istoriei – în care (re)găsești „actualități” (criza naturală, ca să amintim numai o temă) în lucruri vechi... de când lumea?

Sergiu Matiș: Am plecat din Cluj deja în timpul ultimului an de liceu, cu o bursă de studii. Asta a fost în 1999. Pe-atunci încă n-am avut previziuni sau premoniții, și sincer nici dorințele nu mi-au fost prea clare, în ce direcție să o iau după studii, cam în ce companie mi-ar fi plăcut să ajung. Nu am avut o țintă anume. Cred că mai degrabă eram deschis spre ce opțiuni vor apărea… Viitorul a luat o formă ce pe-atunci nici nu știam că ar fi posibilă. Atunci nici nu am îndrăznit să visez că astfel de aspirații ar fi posibile. M-am cam lăsat purtat de soartă, așa că da, trecutul chiar mi s-a întâmplat în sensul în care zici. Mi-am îndreptat privirea într-o direcție anume și viitorul, cum spui și tu, mi-a luat-o din urmă și m-a depășit, m-a cam tras după el. Trecutul care mi s-a întâmplat a fost un viitor pe care nu prea am îndrăznit să-l visez. Aveam speranțe, dar ce a ajuns să mi se întâmple s-a dovedit a fi mai interesant decât ce îmi imaginasem sau ce speram eu. Viitorul meu, așa cum mi-l proiectam în trecut, părea cumva mai simplu și mai „nerealist”, o combinație dintre lipsa de îndrăzneală de a visa și vise prea mari și prea generice. Mă bucur să-mi dau seama că turnurile și contorsiunile vieții sunt mult mai complexe decât un vis de tinerețe.

Într-adevăr, e ca și cum multe mi s-au întâmplat și nu eu le-am făcut să se întâmple, cel puțin nu în afara unui context deja dat. Chiar și la audițiile la care mergeam atunci, când eram mai tânăr, mergeam pentru că prieteni de-ai mei mergeau. Deciziile iau formă prin circumstanțele care le provoacă, iar trecutul devine un drum limpede după ce a avut loc. Dar să ai trecutul în fața ochilor, asta înseamnă că viitorul devine limpede, molipsindu-se de vecinătatea lui. Trecutul poate fi un „informator” al viitorului. De fapt, totul se leagă într-un continuum, chiar dacă pe loc pare a fi vorba de surprize neașteptate.

Înainte să mă mut la Berlin nu știam ce va însemna orașul ăsta pentru mine. Acum văd însă un drum pe care am mers „cu spatele”, împotmolindu-mă în dansuri în care într-adevăr senzația de „rewind” a devenit un ritm ca multe altele. „Cadența” constantă din viața mea a fost curiozitatea pentru dinamici care sunt racordate la prezent; trecuturile care mi s-au întâmplat în legătură cu dansul au fost și ele sculptate, s-a muncit pentru ele...

Văzând într-o filmare Warp Renderings, solo-ul cu care vii la TNB în cadrul Iridescent pe 22 noiembrie, am avut, între altele, și o (plăcută, fremătătoare) senzație de vertij. Mi se părea că ești această instanță (post-?)umană... nu epuizată, ci „de după” epuizare, iar lumea în care trăiești (oarecum o lume de resturi: bucăți de plastic, de țevi, plăci de lemn etc.) e, simetric, nu lumea sfârșitului, ci „de după” sfârșit. Ce pusee au dus la facerea acestui spectacol și cum ești tu, fizic și psihic, la aplauze, când ieși din el?

Sergiu Matiș: În Warp Renderings flirtez cu dinamicile astea care reamintesc cumva de post-umanism... dar nu caut să arăt ca un NPC (n.r. non-playable character; într-un joc video, un NPC e un personaj controlat doar de computer) sau să devin unul, și nici nu le copiez mișcările. În anii din urmă am dezvoltat o practică de mișcare căreia îi spun distorsiune... Obiectivul acestui spectacol este să distorsioneze corpul uman pentru a-i da o formă mai naturală, atât că natura pe care o accesez aici e cea găsită în picturile cu peisaje. Deci e această dublă artificialitate: să distorsionez corpul uman în rama performativă a lucrurilor, îndreptându-mă totodată către lumea naturală, la rândul ei văzută prin pânze pictate și înrămate. Spectacolul ăsta, spre deosebire de altele ale mele, nu are un scenariu post-apocaliptic. Sunt mai degrabă interesat să exagerez acele mutații sau romanțări ale naturii, așa cum apar ele în tradiția europeană a picturii de peisaj. Pentru că lucrările astea de artă captează implicit manevrările ideologice la care natura a fost supusă de-a lungul diferitelor epoci. „Comodificarea” naturii, transformarea ei în bun devine explicită când observăm felul în care e și a fost reprezentată. Or, din punctul meu de vedere, relația ciudată a societății vestice cu mediul natural e cel mai bine documentată în această pictură de peisaj.

Cât despre ce spui, n-aș zice că sunt în „post-epuizare”, ci mai degrabă într-o perpetuu-neliniștită stare de a încerca foarte tare să „desfac” prezentul „torsionându-l” însă și mai tare, sunt într-o încercare de a crea „fisuri” în el, în așa fel încât un alt prezent să se reverse în corpul care dansează. Și asta nu e prin a mă lăsa pradă oboselii sau inacțiunii ci, ca lăsându-mă posedat de dorința de a conecta corpul uman, ca înainte vreme, la natura absolută, ajung să mă scufund în artificialitatea naturii înrămate din picturile europene. Cu alte cuvinte, tipul ăsta de practică artistică și vandalism conceptul nu-l fac mergând prin păduri adevărate, ci prin accesarea pădurilor prin reprezentările lor estetizate.

Când ies din Warp Renderings... Păi, e o călătorie anevoioasă să mă înham în acest spectacol, așa că după ce demolez lumea scenică pentru o oră și ceva, senzația unei realități distorsionate încă face ecou prin noapte. Mă simt ca și cum un mic monstru a preluat controlul asupra mea. E distractiv!

Dai acest spectacol în seara Premiilor CNDB, în anul în care Centrul Național al Dansului București aniversează 20 de ani de activitate. Sergiu, tu cui ai da un premiu? Și nu mă refer aici la o „coroniță” și nu neapărat la un/o artist/ă sau o persoană anume – te invit să recunoști/susții una din cauzele, conceptele, interesele de care ești legat și pe care le consideri, știu eu, insuficient apreciate public la justa lor valoare.

Sergiu Matiș: N-am fost niciodată vreun mare fan al premiilor, nici al competițiilor, și acest tip de apreciere oferită de un consens oarecare care recunoaște niște valori particulare... e ceva cu asta. Apreciere și recunoaștere... Ar putea fi drăguț! Adică cine nu vrea asta, nu? Dar, dacă mă-ntrebi pe mine, ce își găsește rar aprecierea azi e ceva considerat neobișnuit sau ceva care trece drept eșec – și eu cred că-i mult potențial aici, în fricțiune, în ce nu e atât de agreabil, ce e mai curând deranjant și inconfortabil, lucrul ăla care-ți împinge limitele și care-ți oferă alternative nu atât de ușor de acceptat. Mai curând aș urmări un spectacol care mă deranjează, care mă tensionează, decât un spectacol care pur și simplu îmi place. E ușor să-ți placă un spectacol, dar e plictisitor până la moarte doar să-ți placă.

Warp Renderings are ca premisă și supra-estetizarea naturii, proces vechi de secole care a permis și permite un raport de dominanță asupra mediului, prin instrumentarea căruia, pe de-o parte, umanitatea și-a exercitat dreptul de a „dezbina și cuceri”: teritorii virgine, populații aborigene, resurse și specii și, pe de altă parte, s-a auto-alienat – azi forma pare să fie din ce în ce mai mult ultimul... conținut rămas. Fiindcă îți place să speculezi: ce „pagină” de istorie culturală ai scrie diferit, în speranța că rescrierea ei „atunci” ar genera o lume mai bună „acum”? Sigur că lucrurile nu-s așa simple, dar îngroșăm în spirit ludic.

Sergiu Matiș: Cu siguranță aș rescrie perioada barocă. Abundența barocă e susținută de așa-zisa descoperire a așa-zisei Lumi Noi. Anii timpurii ai colonialismului european ar avea nevoie de o deviere radicală, de ceea ce gândim azi: o perspectivă post-colonialistă, practici non-coloniale, adică nu bazate pe lăcomie și exploatarea omului de către om, cât pe întâlniri cu diverse culturi și tipuri de cunoaștere. Abundența aia aparentă părea infinită primilor exploratori capitaliști, care au pus în mișcare acest sistem distructiv și subjugător, de care pare că nu se mai poate scăpa. Renașterea târzie și barocul timpuriu ar fi putut stabili un cu totul alt ton cu privire la ideea de planetar.

Una din întrebările generice pentru un dansator și coregraf ar fi „ce te mișcă?”. Dar pe mine m-ar interesa ce nu te mișcă. Ce conții? Ce tipuri de tensiuni, fie ele mai visceral-personale sau mai intelectuale, au rămas – dac-au rămas – nepornite, nepuse în ideația sau fizicația unui spectacol dedicat lor?

Sergiu Matiș: În general nu mă mișcă un singur gest, nu construiesc un întreg spectacol pe o idee, sau pe mono-dinamici. Nu mă mișcă să... renunț. Aș putea să mă abandonez nemișcării, dar aș fi în continuare prea fermecat de potențialele dinamici ale viitorului apropiat, care n-ar avea răbdare să nu se materializeze.

Ce declanșează la tine – în mod necesar, dar nu suficient – apariția unui nou spectacol? Care e minimul de interioritate sau exterioritate de care ai nevoie ca să-ți spui „iată, de-aici încolo pot porni următoarea mea lucrare”?

Sergiu Matiș: E de obicei ceva ce apare și se întâmplă în timp ce lucrez deja la altceva. Sunt atâtea portaluri care se deschid într-un proces de creație, că pur și simplu nu putem intra pe fiecare, iar unele par să aparțină de o altă căutare sau de altă lucrare. Așa că le colecționez de-a lungul lucrului ca puncte posibile de plecare pentru creații viitoare. Da, e în mod sigur un soi de continuitate și de ramificație în operă. Arareori sar către ceva care să nu aibă cumva legătură cu ce mă ține ocupat și interesat într-o perioadă anume. Chiar dacă dintr-o dată ar trebui să coregrafiez ceva clasic, vai! (n.r. surâde) – tot aș face-o într-o cheie queer sau eco-feministă.

Ai un spectacol alături de Mădălina Dan, All that mattered (2015). Citind recenzii/descrieri ale spectacolului, „răsfoind” fotografii digitale, pare să fi fost despre România anilor 1990, despre condițiile precare de studiu și muncă artistică din acei ani și de după, despre acea ruptură aproape hilară în tragicul ei tăcut – între fastul romantic asociat baletului, grandoarea și artificialul cvasi-gol de conținut al spectacolelor de dans „frumoase”, înțesate de trăiri și paiete, și uzura școlărească, mică și gri, a sălii de repetiție, în care se consumau proiecțiile voastre reale și intime (dintre care, bănuiesc, multe vi s-au și ți s-au împlinit între timp). Au trecut 10 ani de la acel spectacol și mai bine de 20 de când erai licean, student. Ce-ai învățat de-atunci și până azi că într-adevăr contează? Ce mai contează?

Sergiu Matiș: Nimic nu contează cu adevărat. Nimic în afară de a te înconjura de oameni cu care rezonezi.

Dac-ar fi să rezum într-un singur verb Warp Renderings, aș opta, cred, pentru unul neinventat încă în română, ceva între „a căuta” și „a rezista”. Mișcarea ta fracturată dar elastică, interacțiunea ta persistentă și parcă niciodată „încheiată” cu lumea obiectuală din scenă m-au trimis constant la imaginea/starea provizoratului: să cauți soluții momentane de a rezista, pentru a o lua, sisific (dar firesc), de la început. Să încheiem interviul cu niște „corp” – ce alte verbe mai acționează acolo? Și adaugă tu continuarea unei fraze care începe așa: Căutarea se termină...

Sergiu Matiș: Aș adăuga: distorsiona, vandaliza, revolta, repara, restaura, recuceri, re-sacraliza.

Căutarea se termină când ce s-a găsit e începutul alinării.

Mulțumesc, Sergiu. Ne vedem pe 22 noiembrie, în Iridescent.