Povestea lui Mauriciu Brociner, eroul de la Plevna care a plecat la război locotenent și s-a întors român: „E un erou, măcar că e ovrei“
0Un tânăr evreu, școlit la Viena, s-a înrolat voluntar în Războiul de Independență, conflictul ruso-turc în urma căruia Dobrogea a revenit în granițele României. După ce căpitanul Valter Mărăcineanu a murit pe câmpul de luptă fulgerat de gloanțele turcilor, el a trecut la comanda batalionului și a dat asaltul final asupra Griviței, înfigând steagul românesc în redută. Curajul tânărului necreștin, de doar 22 de ani, a emoționat o întreagă Românie, toți voluntarii evrei primind cetățenia română.
1877. Asaltul final asupra Plevnei. Căpitanul Valter Mărăcineanu încalecă și trupa pornește spre reduta Grivița care deschidea drumul către Plevna. Tunurile încă tac. Ostașii coboară din Verbița în jos. Deodată, o grindină de plumbi se revarsă asupra românilor. Calul căpitanului, lovit de gloanțe, se prăbușește la pământ. Călărețul descalecă și mai înaintează puțin, dar e lovit și cade. Turcii l-au ridicat pe baioneta lor.
Ajunși pe o culme, realizează că lupta va fi mult mai grea: erau două redute despărțite printr-un șanț de 300 de metri. Dar nimeni nu dă înapoi. Din rândul trupelor noastre, un tânăr oștean, Mauriciu Brociner, rănit la brațul drept, ia comanda batalionului și înaintează sub fulgerele care scapără din tunurile dușmanilor, conducând asaltul final pentru cucerirea redutei. Cu ultimele puteri, ridică steagul românesc deasupra celei de-a doua redute turcești de la Grivița. O durere fulgerătoare la piciorul drept îl doboară și ochii i se închid în noapte. Când se trezește, o imagine de sfârșit de lume i se întinde în fața ochilor: morți și muribunzi. Se târăște pe coate, calcă peste cadavre, iar sângele său și al muribunzilor se amestecă. Mai mult decât de moarte se teme de otomani, și mai mult mort decât viu este găsit de sanitarii români, primind ajutor de la Ambulanța Zion, organizată de comunitățile israelite.
„E un erou, măcar că e ovrei!“
De pe patul de spital, Mauriciu le scrie părinților: „Ai noștri înaintau la un kilometru jumătate-doi de fort, sub o ploaie deasă de gloanțe inamice. După cei dintâi 20-30 de pași, am fost ușor rănit la brațul drept. Încă nu băgai de seamă această rană și pășeam înainte animând ostașii într-un mod energic până spre deal, unde am fost primiți de un foc violent de tunuri și de fuziladă. Ostașii cădeau ca furnicile (...). Inamicul se ținea în șanțuri. Noi nu știam la care parte să ne îndreptăm mai întâi“. Pentru curajul său, Mauriciu Brociner a primit Ordinul Steaua României în grad de cavaler.
Eroismul tânărului militar a avut un răsunet mare în opinia publică a țării. Astfel, despre Brociner se spunea: „E un erou, măcar că e ovrei!“. Iar în comunitatea evreiască, atunci când se vorbea de un nepriceput, se zicea: „Mit im westi nicht annemen Plevne!“ („Cu el nu cucereşti Plevna!“).
Povestea eroului nostru cu origini evreiești trebuie privită în contextul acelei epoci. Deși Constituția din anul 1866 nu le oferea evreilor dreptul la cetățenia română și, prin urmare, aceștia nu erau obligați să satisfacă nici serviciul militar, în campania din 1877-1878 au existat aproape 1.000 de voluntari evrei care au luptat cot la cot alături de frații lor români și de ruși împotriva turcilor. „Patria noastră are nevoie de ajutorul tuturor copiilor ei, orice diferență și divergență dispare în fața acestei necesități. Fiți fiii buni!“, suna îndemnul Comitetului Central al Evreilor din București. La Războiul de Independență, evreii nu s-au găsit doar în prima linie a frontului, ci au strâns ajutoare, au organizat ambulanțe, cum ar fi Ambulanța Zion, și au sprijinit spitale.
Voluntar în Armata Română
Doar datorită acestor voluntari au supraviețuit și eroul nostru și povestea sa peste veacuri. Mauriciu Brociner s-a născut la 15 iulie 1855 la Iași, provenind dintr-o familie cu origini în Galiția și Moldova. Tatăl său, arendașul Idel Ber Brociner, a avut grijă ca toți fiii săi, Mauriciu, Iosif, Marco și Andrei, să învețe școală. Așa se face că, după ce Mauriciu a absolvit liceul la Cernăuți, a urmat cursurile Academiei de Studii Comerciale din Viena. Avea doar 19 ani când, după ce și-a terminat studiile, s-a întors în țară și s-a înrolat voluntar în Armata Română, ca simplu soldat. A pornit de jos, ca soldat, însă datorită educației sale și a felului în care s-a comportat în armată, a fost avansat caporal, iar apoi sergent.
Când România a intrat în Războiul de Independență împotriva Imperiului Otoman, Mauriciu Brociner a fost unul dintre cei aproape o mie de evrei care s-au înrolat voluntar. Înaintea plecării pe front, a primit gradul de sublocotenent. Pentru meritele sale deosebite, tânărul locotenent erou a plecat la război evreu și s-a întors român, primind cetățenia română alături de toți veteranii români de origine evreiască. Războiul de Independență s-a sfârșit în luna ianuarie a anului 1878 în urma armistițiului ruso-româno-turc. România a recăpătat Dobrogea, dar a pierdut județele Cahul, Bolgrad și Ismail.
Un evreu la Curtea Regală
După război, Mauriciu Brociner a fost funcționar la Ministerul de Război, iar din anul 1882 a intrat în serviciul Curții Regale, îndeplinind diverse funcții pe lângă Mareșalatul Palatului, Regele Carol I numindu-l șef al Serviciului Palatului, avansând totodată și în cariera militară, ajungând colonel. După moartea Regelui Carol I, Brociner a fost păstrat la Curtea Regală și de către Ferdinand și Elisabeta. „În familia noastră sunt reprezentate toate religiile. Avem printre noi catolici, protestanți, ortodocși, iar secretarul nostru este evreu, și tocmai pe el mă reazăm în toate acțiunile mele filantropice. Colonelul Brociner a fost de două ori grav rănit în războiul din 1877; curând după aceea a devenit secretarul nostru și se sacrifică cu un devotament fără egal pentru cei care suferă, care sunt săraci și așteaptă ajutorul nostru (...)“, scria Regina Elisabeta.
La cuțite cu Tzigara-Samurcaș
Norii negri ai războiului s-au abătut iar asupra țării noastre și asupra vieții fiecărui român. În 1916, România a intrat în război de partea Antantei, iar pe Brociner îl găsim din nou în mijlocul evenimentelor. Atunci când Familia Regală s-a mutat la Iași, Bucureștiul fiind ocupat, evreul nostru a fost mandatat de către Barbu Știrbei, administratorul Curții Regale, cu expedierea corespondenței: „Domnul Colonel Brociner, Directorul Palatului Regal şi al Cancelariei Mareşalatului, fiind însărcinat în lipsa noastră din Capitală cu administraţia Casei Regale şi a Palatului Regal din Bucureşti, este autorizat a expedia în numele nostru toată corespondenţa, a aproba toate cheltuielile necesare întreţinerii Casei şi a lua orice măsuri pentru asigurarea bunului mers în toate serviciile dependente de această administraţie“, suna ordinul.
Totodată, Alexandru Tzigara-Samurcaș, un apropiat colaborator al Regelui Carol I, în epocă vehiculându-se în mod fals zvonul că ar fi fost copilul din flori al regelui, primise de la Barbu Știrbei mandatul de „a reprezenta Casa Regală şi Domeniul Coroanei şi a apăra interesele respective, faţă de autorităţile civile şi militare, în tot timpul absenţei din Capitală“ a Curții Regale. Colaborarea dintre cei doi a avut de suferit în contextul ocupației germane, Brociner fiind acuzat de „lipsa totală de demnitate față de armata ocupată“, „dificultăți și piedici“ puse lui Tzigara-Samurcaș, abuzuri etc. La un moment dat, evreul chiar a adus în discuție un duel, aflăm din documentarul istoric „Mauriciu Brociner (1855-1946): funcționar și pensionar al Casei Regale“, semnat de Tudor Vișan Miu. A câștigat Alexandru Tzigara-Samurcaș în cele din urmă. Mauriciu Brociner a fost revocat din funcția de director al Palatului Regal, în care fusese numit de Carol I în anul 1907, acesta fiind nevoit să-și părăsească serviciul și locuința de la Palat.
Cu lacrimi în ochi în fața Reginei Maria
Viitorul avea să-i ofere eroului evreu alte surprize, astfel că, în anul 1920, Mauriciu Brociner a fost reprimit în serviciul Curții și pensionat cu 38 de ani de activitate, iar un an mai târziu a fost numit consul onorific al României la Frankfurt am Main. Primindu-l în audiență la 2 februarie 1923, Regina Maria a consemnat întâlnirea în jurnalul său: „Sărmanul bătrân Brociner, omul care a fost la Palat timp de 30 de ani și care a fost scos din serviciul nostru, la înapoierea de la Iași, datorită acuzațiilor ce i-au fost aduse de Tzigara și Steinebach. Ulterior, el a fost achitat, dar a trebuit oricum să părăsească casa și de atunci nu l-am primit niciodată, pentru că și eu am fost foarte supărată pe el, deoarece fusese lăsat să se ocupe de interesele noastre la București, în timpul exilului nostru, și se presupune că el s-a pus mai mult sau mai puțin la dispoziția inamicului. El este evreu, dar a fost întotdeauna un bun slujitor. De doi ani, este consulul nostru la Frankfurt. Ei bine, în cele din urmă, m-am înduioșat și l-am primit. Trebuie să spun că s-a comportat bine. Era palid și copleșit de o reală emoție, avea lacrimi în ochi, dar nici un fel de reproșuri. Absolut demn, a privit această audiență ca un semn de iertare, declarând că, după toată suferința lui amarnică, aceasta este cea mai luminoasă zi din viața sa. Am vorbit despre condițiile din Germania și el a fost chiar interesant“.
Ultimul veteran evreu în viaţă
Spiritul naționalist al eroului de la Grivița a traversat, la bătrânețe, și perioada în care situația evreilor din România s-a înrăutățit începând din anul 1938, odată cu promovarea unei legislații care le restrângea drepturile. În anul 1946, pe 15 februarie, cu cinci luni înainte de a deceda la vârsta de 91 de ani, Mauriciu Brociner a fost sărbătorit din iniţiativa Uniunii Evreilor din România, ca fiind ultimul veteran evreu în viaţă din Războiul pentru Independenţă. A murit la 18 iulie 1946, fiind înmormântat în Cimitirul Evreiesc „Filantropia“ din București. Pe placa sa funerară stă scris: „Colonel veteran din 1877 MAURICIU BROCINER. Director al Mareşalatului şi Palatului Regal. Secretarul M.S. REGINA ELISABETA (Carmen Silva) deced. 18 Iulie 1946“.
Moștenirea: un nepot și o monedă
Mauriciu Brociner a rămas o legendă. Nu a avut copii, însă a avut un nepot de la un frate, Mario, care a copilărit în România până ce familia acestuia a emigrat în Italia. Adrian Rozei, nepotul ilustrului inginer Aurel Rozei, care a fost condamnat la moarte și executat în octombrie 1952 în „Procesul sabotorilor“, l-a cunoscut pe Mario la vremea în care cei doi purtau șosete lungi și pantaloni scurți. „Pe când eram la școala primară, la vreo 9 sau 10 ani, părinţii mei au decis să trimită copilul să se refacă după varicelă. Cea mai bună soluţie era să fie expediat vreo două săptămâni în afara Bucureştilor. Cum a fost ales oraşul Câmpulung Muscel, nu-mi mai amintesc, însă ştiu că mama mea era încântată pentru că tot acolo se ducea şi Mario Brociner, un coleg de la Școala Clemenţa, pe strada Maria Rosetti, unde eram elev în cursul primar. Mario venea şi el cu mama lui, aşa că se întrevedea o posibilitate ca cei doi copii de aceeaşi vârstă să se joace împreună, lăsând mamele liniştite, pentru a conversa în pace. Pentru că taţii respectivi rămâneau la Bucureşti, obligaţi fiind să lucreze“, își amintește el.
Vacanța de la Câmpulung a fost una de neuitat. Mario Brociner fusese înțepat de o viespe, corpul său fiind plin de urticarie. „Aşa se face că cele două pramatii, una mâncată de varicelă şi cealaltă de urticarie, nu se puteau întâlni fără să sară unul asupra altuia şi să se bată până se rupea pielea de pe ei“, retrăiește Rozei acea vară de neuitat. Dar drumurile li s-au despărțit, după ce Mario Brociner, împreună cu părinții, au plecat în Italia.
Împreună, din nou
Dar viața avea să-i aducă din nou împreună după zeci și zeci de ani. La sfârşitul anilor ’90, Adrian Rozei a mers la Cimitirul „Filantropia“, pentru a depune o floare la mormântul lui Mihail Sebastian. „Hoinărind prin acest cimitir, de cele mai multe ori cu inima ruptă de durere, privind starea deplorabilă a sutelor de morminte abandonate sau căzute în ruină din cauza cutremurelor sau neîngrijirii, am remarcat o placă de marmură pe care era înscris numele lui Mauriciu Brociner. Imediat mi-am adus aminte de prietenul meu din copilărie, Mario Brociner, şi mi-am spus că este imposibil să nu fie o legătură între cei doi Brociner. Cu atât mai mult cu cât Mauriciu şi Mario par a fi acelaşi nume“.
Timp de câtiva ani, după descoperirea plăcii din cimitir, a încercat să-l găsească pe vechiul său tovarăș de joacă de la Câmpulung. În anul 2005, urmând sfatul unui prieten, a căutat pe Minitel „Mario Brociner – Italia“ şi a găsit un număr de telefon la Milano. „Când am sunat, mărturisesc cu inima strânsă de emoţie, am descoperit, după câteva cuvinte, că numărul indicat era cel al fostului meu coleg. Bineînţeles că în primul moment am vorbit în italiană. Mai apoi, l-am întrebat dacă mai vorbește românește şi mi-a răspuns: «Puţin!»“.
După câteva luni, cei doi s-au reîntâlnit la o cafenea din Milano. Trecuseră câțiva zeci de ani. „Din primul moment mi-a vorbit în românește, fără nicio dificultate“, povestește Adrian Rozei.
Au stat la povești ore nesfârșite. Așa a aflat că, după plecarea din România, familia lui Mario a locuit în superbul oraș italian Florența, apoi s-au mutat la Milano. Aici, nepotul eroului din ’77 a fost profesor de fizică şi matematică la un liceu israelit din oraş. În România nu s-a mai întors decât o dată, la sfârşitul anilor ’70. De câțiva ani, Mario Brociner nu a mai răspuns la telefon. Ultima dată s-au văzut în 2007.
Onoarea cea de pe urmă
Odată cu dispariţia membrilor familiei din generaţiile anterioare, cea mai mare parte a informaţiilor şi amintirilor personale despre Mauriciu Brociner s-au pierdut. Rămân însă decorațiile şi ceasul oferit de Regina Elisabeta, salvate din România comunistă de tatăl lui Mario, cu ajutorul Ambasadei italiene.
„Unde au dispărut principalele decorații, românești şi rusești, câștigate pe frontul din Bulgaria? Mister! De ce s-au păstrat numai cele oferite de Imperiul Austro-Ungar? Alt mister!“ sunt întrebările lui Rozei.
Puțini sunt cei care în România știu povestea lui Mauriciu Brociner și chiar printre evrei este puțin cunoscut astăzi. În semn de respect pentru vitejia sa, în 2024, Banca Națională a României a lansat o monedă de argint la 145 de ani de la acordarea cetățeniei române lui Mauriciu Brociner. Aversul monedei prezintă o scenă de luptă din timpul Războiului de Independență, inscripția „ROMÂNIA“ în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI“ şi anul de emisiune „2024“. Reversul monedei redă portretul şi numele lui Mauriciu Brociner, primul ofiţer evreu din Armata Română care a primit cetățenia română şi anul naturalizării acestuia, 1879.
Se încarcă comentariile...
