Povestea de dragoste de dincolo de gratii dintre un supraviețuitor al Experimentului Pitești și marea sa iubire
0Dragostea pentru cea care i-a devenit soție l-a făcut pe Mihai Buracu să îndure torturile cumplite la care l-au supus comuniștii în cei aproape cinci ani de închisoare.
Una dintre cele mai înduioșătoare și mai mișcătoare povești de dragoste ale foștilor deținuți politici din regimul comunist este cea dintre Mihai Buracu și soția sa, Margareta (Marga) Buracu.
Dragostea impresionantă dintre ei nu s-a diluat deloc nici în cei cinci ani (între 1949 şi 1954) în care Mihai Buracu a fost în teribilele închisori comuniste, trecând inclusiv prin ororile Experimentului Pitești. Mihaela Ciobotea (Buracu), fiica soților Mihai și Margareta, a depănat pentru „Weekend Adevărul“ povestea unică și emoționantă a părinților săi, ce arată că dragostea adevărată învinge orice obstacol, orice distanță.
Cei doi s-au cunoscut în perioada liceului, după ce Mihai a ajuns la Caransebeș imediat după decesul mamei sale, în 1947. Tatăl său, Coriolan Buracu, care a fost un mare luptător pentru reîntregirea României, dar și un înfocat luptător anticomunist, era deja urmărit de Securitate. Astfel încât Mihai și Octavian, fratele său mai mic, ambii elevi la Liceul „Radu Negru“ din Făgăraș, s-au mutat în Caransebeș, ca să fie mai aproape de un frate mai mare, care era inginer silvic la Teregova și care a avut grijă de ei.
„Caransebeșul era, la vremea respectivă, un orășel mic, astfel încât prezența a doi tineri arătoși, proaspăt sosiți în mica urbe, nu avea cum să rămână neobservată. Cel mai popular loc de plimbare era pe strada principală, Corso. Acolo s-au văzut prima dată, s-au plăcut de la distanță și cumva au ajuns să comunice. Mama vorbea româna, dar destul de greu, părinții ei adoptivi fiind etnici germani. Tata era un boem, un romantic iremediabil, o fire foarte sensibilă. S-a îndrăgostit la prima vedere, foarte puternic, și și-a canalizat tot romantismul în direcția mamei“, povestește Mihaela Ciobotea.
Margareta era etnică germană, adoptată pe când avea doar doi ani, și a învățat româna din poeziile de dragoste pe care i le recita Mihai.
„Tata îi recita și din poeziile sale, și din poeziile clasicilor noștri, ale lui Eminescu sau Macedonski, pentru că îi era mai ușor să își exprime sentimentele prin versuri. Și așa a învățat mama româna foarte bine – ba mai mult, a învățat foarte bine gramatica și și-a îmbogățit vocabularul. Ulterior, mama s-a ocupat și de corectura a tot ce a scris tata“, adaugă fiica acestora.
O arestare absurdă și rapidă
În 1949, pe când avea 19 ani, Mihai Buracu a fost arestat, cu încă doi colegi de clasă, Ion Obrejan, șeful clasei, și Gheorghe Delurințu. Arestarea a venit într-o conjunctură negativă: în perioada respectivă avuseseră loc niște lupte partizane în Munții Banatului, iar Securitatea a început o ofensivă agresivă împotriva tuturor potențialilor luptători anticomuniști.
Mihai Buracu era pe atunci elev în ultimul an de liceu. Arestarea sa a fost în iunie 1949, exact cu o săptămână înainte de Bacalaureat, primind inițial o condamnare de doi ani de închisoare corecţională.
„Tata și colegii săi au fost arestați de fapt doar pentru că au vrut să ajute familia unui profesor. Unul dintre profesorii lor preferați fusese arestat, iar acasă rămăseseră soția lui și cei doi copii, iar elevii săritori s-au organizat să strângă niște bani pentru familie. Lucrul acesta a fost considerat ca fiind cotizație la o organizație legionară. A fost atât de absurd și rapid totul, încât ei au fost convinși că vor scăpa foarte repede. Niciodată nu și-au pus problema că vor sta mult în arest. Tata nu a avut nicio vină“, explică Mihaela Ciobotea.
O perioadă, Mihai Buracu și cei doi colegi de clasă au stat în arest preventiv în penitenciarul din Caransebeș, situat chiar în centrul orașului. Iar Margareta, cea de care se îndrăgostise, era nelipsită de la vizite, cu pachete.
De la Caransebeș, Mihai Buracu a fost mutat la Lugoj, unde a fost un regim de detenție mai dur, și apoi la Timișoara, până la procesul ce a avut loc în decembrie 1949. Recursul a fost după doar două zile. Deoarece era elev, Mihai Buracu a fost trimis la închisoarea din Târgşor.
Torturile, la ordinea zilei
În octombrie 1950, Mihai Buracu a fost transferat la coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Ajuns la destinaţie după un drum epuizant de aproape 24 de ore, în condiţii teribile, i s-a cerut să facă o serie de exerciţii fizice solicitante.
El a refuzat, iar pentru acest gest de revoltă a fost transferat în martie 1951 la Închisoarea Piteşti, făcând parte din ultimul lot de tineri torturaţi în cadrul odiosului Experiment, fiind bătut crunt încă din prima seară petrecută în camera 4.
După cum scrie istoricul Alin Mureşan în volumul „Piteşti, cronica unei sinucideri asistate“, „șocul şi torturile au fost dublate de blasfemiile la care a fost obligat să ia parte în Săptămâna Mare, experienţe care l-au marcat atât de mult încât Mihai Buracu a albit complet într-o singură noapte.
A fost unul dintre puţinii care au rezistat torturilor. Peste ani, Mihai Buracu avea să descrie una dintre metodele de tortură la care a fost supus: întins pe spate, cu mâinile pe lângă corp, trebuia să nu atingă solul cu partea superioară a corpului. Un agresor stătea în spatele victimei, cu un obiect ascuţit care l-ar fi înţepat în ceafă dacă şi-ar fi lăsat capul jos. Buracu povesteşte în memoriile sale că, la un moment dat, a încercat să se sinucidă, lăsându-şi brusc capul, însă agresorul şi-a retras rapid obiectul ascuţit“.
Pentru Mihai Buracu, lunile petrecute la Închisoarea Pitești au fost cele mai teribile din viața sa. „Tata mi-a spus prin ce a trecut la Pitești după Revoluție și chiar a descris într-o carte, «Tăblițele de săpun de la ITȘETIP», coșmarurile din detenție. A fost atât de traumatizantă această perioadă, încât mi-a povestit că s-a întâlnit cu un fost coleg de detenție pe stradă și nu s-au putut privi în ochi. Torturile psihice au fost oribile. S-a urmărit ca acești tineri nevinovați să devină la rândul lor torționari și turnători. Bătăile ajungeau să fie administrate de alți deținuți. Asta a fost durerea cea mai mare… Tata a prins doar ultimele luni ale calvarului de la Pitești, din februarie până în mai 1951. Marea mulțumire a fost că a reușit să scape de acolo fără să devină turnător sau torționar. Oricum, tata nu era un om violent“, povestește îndurerară Mihaela.
Scrisori de dragoste de la M. către M.
Mihai Buracu a supraviețuit Experimentului Pitești și datorită susținerii colegilor săi de celulă, Ioan Obrejan și Tache Rodas, dar mai ales datorită dragostei foarte mari pe care o purta față de Margareta.
„A contat extrem de mult în supraviețuirea sa pe perioada detenției și dragostea pentru mama, căreia i-a dedicat mai multe poezii scrise în cei mai negri ani ai vieții sale. Iubirea sa a fost întărită de convingerea că mama îl aștepta. Metaforic vorbind, putem spune că pe tata l-a salvat faptul că și-a urmat inima și că nu și-a pierdut-o“, precizează Mihaela Ciobotea.
El a scris poezii de dragoste cu creion chimic, pe niște petice de hârtie pe care le-a scos din închisoare în mânerul unei valize. „În închisoare, tata a modelat în os câteva medalioane: unul e cu MMB (inițialele lor, Marga și Mihai Buracu, deși nu erau căsătoriți) și cu primele note din cântecul lor“, completează aceasta.
Deoarece pedeapsa dictată de judecători expirase, Mihai Buracu a mai fost condamnat, tot arbitrar, la o internare administrativă de 24 de luni, suplimentată după aceea de autoritățile vremii cu o alta de încă un an. De la Închisoarea Pitești a fost transferat la lagărul de triere de la Ghencea, fiind ulterior trimis la Bicaz, ultima perioadă din detenție fiind petrecută la Borzeşti şi la Oneşti.
A fost eliberat pe data de 21 mai 1954, după patru ani și 11 luni de închisoare. În toți cei cinci ani teribili în care a fost închis și supus torturii nu și-a uitat sufletul-pereche, cu care s-a văzut doar de două ori la vorbitor în acea perioadă. Arestarea lui i-a despărţit fizic, însă gândurile și sentimentele i-au rămas la iubita care l-a aşteptat în toți acei ani înfiorători de grei. Când Mihai Buracu a fost eliberat, Margareta era studentă la Facultatea de Electrotehnică la Iași.
Șef de promoție și muncitor necalificat
După eliberare, Mihai Buracu și-a dat Bacalaureatul în 1955 la Caransebeș. Cu toate că, între timp, structura examenului de Bacalaureat se schimbase, limba rusă devenise obligatorie, iar el nu o știa, profesorii l-au ajutat. A învățat pe de rost pagini întregi despre Maxim Gorki ca să obțină nota de trecere la proba orală la rusă.
Ulterior, a intrat la Facultatea de Filologie din Iaşi, la fără frecvență, facultate pe care a absolvit-o ca şef de promoţie, și apoi s-a căsătorit cu Margareta, iubita care îl aşteptase în teribilii ani petrecuți în închisorile comuniste.
„Gândirea foarte pragmatică a mamei l-a trimis la Iași. Mama i-a spus tatălui meu că acolo ar putea scăpa de ochiul vigilent al Securității și l-a convins să facă facultatea la fără frecvență. Tata a muncit foarte mult în acea perioadă, a avut diverse slujbe, multe dintre ele necalificate, a fost inclusiv muncitor pe șantier, încărcător-descărcător, dar și învățător şi profesor suplinitor în niște sate din jurul Iașiului. Ziua muncea, iar serile și nopțile studia, pentru că facultatea la fără frecvență presupunea doar prezența la examene. Tata a fost șef de promoție absolut, având cea mai mare medie din promoția respectivă, inclusiv mai mare decât a absolvenților de la zi, deoarece a studiat enorm“, povestește aceasta despre devotamentul și curajul părinților ei.
Mihai și Margareta s-au căsătorit în secret în 1955. „Nimeni dintre colegii mamei nu a știut că s-a căsătorit. Nu au spus că s-au căsătorit și de teamă ca nu cumva să se cerceteze mai adânc biografia tatei și să ajungă să fie afectată și mama“, explică Mihaela.
Cu Securitatea pe urme
Când Securitatea a început să se intereseze din nou de Mihai Buracu, la începutul anilor 1960, acesta absolvise deja facultatea la Iași, însă a mai durat o perioadă până când a reușit să se angajeze ca profesor de limba și literatura română. A fost urmărit de Securitate și în perioada 1974-1976, pe când era la catedră, la un moment dat punându-se problema de a fi exclus din învățământ, ceea ce ar fi însemnat pierderea unei surse de venit.
Mai mult, în 1977, când se împlinea un secol de la proclamarea Independenței României, profesorul nu a fost lăsat să meargă în Bulgaria: „Tata organizase o excursie la Vidin cu liceul la care preda. Toată lumea a mers atunci, însă pe el l-au oprit la graniță și a rămas în România“.
O altă șicană a Securității la adresa lui Mihai Buracu a fost reproșul adus acestuia că mergea la slujbe la biserică.
„Mama a fost chemată la o discuție la Securitate ca să îi pună în vedere tatei să își revizuiască atitudinea. I se reproșa că merge la biserică. Pe ea au chemat-o ca să o intimideze, doar că mama, la un moment dat, i-a întrerupt. Avea o agendă la ea, a deschis-o și le-a spus calm securiștilor sedințele de la fabrica unde lucra: datele, subiectele discutate și numele participanților. Și le-a cerut și securiștilor să se prezinte și, dacă este posibil, să-și spună și gradul. Moment în care aceștia s-au blocat, s-au prezentat spunându-și numele și funcția, mama i-a notat în agendă și din acel moment s-a schimbat complet tonul discuției, au devenit mult mai civilizați“.
După Decembrie 1989, Mihai Buracu a fost membru fondator al PNŢ Mehedinţi, iar între 1992-1996 senator PNŢ din partea aceluiaşi judeţ. A renunţat repede la politică, preocupându-se de publicarea poeziilor, a memoriilor sale și ale tatălui său.
Mihai Buracu a murit pe 7 martie 2011, fiind urmat, după un an, de către mult iubita sa soţie – Margareta Buracu s-a stins din viață pe 6 martie 2012. În 2019, la opt ani după trecerea sa în eternitate, la Editura Manuscris a apărut „Tăblițele de săpun de la ITȘETIP (PITEȘTI)“, volum impresionant ce reunește memorii și poezii din detenția lui Mihai Buracu.
Se încarcă comentariile...
