De la Marea Criză la mitul libertății: 100 de ani de Route 66, drumul care spune istoria Americii. Realitatea dură din spatele romanului „Fructele mâniei“
Pe 11 noiembrie 2026, Route 66 împlinește 100 de ani. Steinbeck i-a spus „Mother Road“ – drumul-mamă –, cel care-i primea pe toți și nu întreba de unde vin. Puține drumuri au avut o sută de ani atât de complicați. De la familiile cu tot ce aveau legat de mașină până la motocicliștii europeni care vin să fotografieze pompele ruginite, drumul cel mai cunoscut din America a trăit și a murit și a reînviat.

Sfârşitul anului 1925. Cyrus Stevens Avery, om de afaceri și politician local, stă în biroul său din Tulsa, Oklahoma, şi priveşte o hartă. Fusese numit în Comisia Federală pentru Drumuri, şi acolo, în sala aceea plină de hărţi şi funcţionari, descoperise că geografia poate fi politică. Harta pe care o privea era o ciornă plină de linii roşii şi negre, cu numere propuse lângă fiecare coridor rutier al SUA. Logica noului sistem federal era simplă: marile artere transcontinentale, cele care legau un ocean de celălalt, trebuiau să poarte numere rotunde, terminate în zero. Omul din faţa lui, venit de la Washington, voia ca marea diagonală care pornea din Chicago şi ajungea la marginea Pacificului să primească tocmai acest rang nobiliar: numărul 60. Avery voia altceva, forţat de un blocaj politic apărut la mii de kilometri distanţă.
Statele din est, în frunte cu Kentucky şi Virginia, protestaseră vehement. Ele cereau numărul 60 pentru propria lor rută regională; dacă noul drum transcontinental păstra această cifră rotundă, esticii urmau să fie retrogradaţi la un număr impar, de rang secundar. Guvernatorii lor au refuzat categoric să piardă prestigiul unei artere principale. Văzând că axa Chicago-Los Angeles riscă să fie blocată în comitete, Avery a înţeles că, cedând numărul, îşi poate salva traseul. A refuzat propunerea de a primi numărul secundar 62 şi a ochit o poziţie liberă: 66. Cifrele gemene sunau bine, se memorau uşor şi, cel mai important, dezamorsau orgoliile de la Washington. Schimbând numărul 60 cu 66, Kentucky şi Virginia îşi primeau numărul rotund, iar Oklahoma nu mai pierdea nimic din importanţa traseului. Nimeni n-ar fi bănuit că dintr-o dispută administrativă despre numere rotunde şi orgolii regionale se poate naşte un mit.
Avery nu căuta mitologie, căuta bani. Voia ca drumul să treacă prin oraşele mici ale Oklahomei, prin fermele din Missouri, prin câmpiile texane – nu pe lângă ele. Ştia că un drum care ocoleşte este un drum care ucide economic comunităţile izolate. A câştigat, însă nu fără luptă: sute de oameni semnaseră petiţii, câţiva dormiseră în anticamerele birourilor din Washington ca să prindă comisiile.
Naşterea unui mit
Pe 11 noiembrie 1926, Route 66 apare oficial pe hărţi. 2.400 de mile – aproape 4.000 de kilometri – de la Chicago, Illinois până la Santa Monica, California. Traversează opt state: Illinois, Missouri, Kansas, Oklahoma, Texas, New Mexico, Arizona, California. Traversează preriile, deşerturile, Marile Câmpii, munţii din New Mexico, văile din Arizona. La scara Europei, e o distanţă care traversează mai multe ţări. În America, e un singur drum, asamblat din bucăţi – foste drumuri de pământ, foste rute de diligenţe, foste trasee ale nativilor americani. Pământuri pe care triburile Cherokee, Navajo sau Hopi le parcurseseră de secole, acum numerotate şi trecute pe harta unui stat care nu le ceruse acordul. Nu construit de la zero, ci cusut din ce existase deja, cu o linie dreaptă imaginară trasă peste tot – inclusiv peste memoria altcuiva.
În 1926, America nu avea autostrăzi, doar drumuri. Unele asfaltate, cele mai multe nu. Ford T apăruse în 1908, iar în 1920 existau deja nouă milioane de automobile înregistrate în SUA – problema era că nu aveai unde să mergi cu ele sau, mai exact, nu aveai cum. Un drum de la Chicago la Los Angeles dura săptămâni. Route 66 promitea să schimbe asta. Totuși, a durat 12 ani până când întregul traseu a fost asfaltat. Ultimul petec neasfaltat a dispărut în 1938. Până atunci, drumul era mai mult o intenţie decât o realitate: semne lipsă, mâl în sezonul ploios, praf în rest, poduri care nu apăreau pe nicio hartă. Dar lumea mergea pe el – pentru că nu exista altceva și pentru că la capătul lui se afla California. Pe atunci, ea nu însemna doar un stat, ci un miraj, o idee în care oamenii își îngropau tot ce mai aveau, sperând la nou început.
Praful şi drumul
Între 1930 şi 1936, o combinaţie de secetă prelungită, politici agricole dezastruoase şi speculă funciară a transformat câmpiile din Oklahoma, Texas, Kansas şi Colorado într-un deşert. Furtunile înghiţeau ferme întregi. Se vedeau de la zeci de kilometri ziduri de praf roşcat, înalte de sute de metri, înaintând lent şi sigur peste tot ce mai era verde. Vitele mureau pe câmpuri, recoltele dispăruseră, pomii fructiferi se uscau, fântânile se goleau.
Fotografiile din epocă – multe făcute de Dorothea Lange pentru Farm Security Administration – arată ceva ce părea de neimaginat în America interbelică, ţara prosperităţii promise: familii cu toate lucrurile strânse în camioane, priviri goale, copii cu picioarele goale în praf. Oamenii care trăiseră toată viaţa pe acele pământuri, generaţii după generaţii, s-au trezit brusc fără nimic. Fără recoltă, fără bani pentru credit, fără casă. Banca venea şi lua pământul. Uneori cu şerif, cu un act legal, cu un termen scurt. Alteori cu un tractor care dărâma pur şi simplu gardul şi îl înlocuia cu altul, mai mare, pentru exploatare industrială. Oamenii stăteau în prag şi se uitau. Nu era nimeni de prins de guler, doar sistemul... Şi atunci plecau și luau ce mai aveau – o saltea, câteva vase, unelte, câteva rânduri de haine pentru toţi –, legau totul de un camion vechi sau de o maşină cu motorul luat pe datorie şi o porneau spre vest. Pe 66.

Li s-a spus Okies – un cuvânt aruncat cu dispreţ de cei din California care nu-i voiau. Erau săraci, prăfuiţi. Vorbeau, mâncau, cântau și credeau altfel. Ajungeau în California după săptămâni de drum, cu copiii bolnavi, cu motoarele arse, cu puţinii bani terminaţi undeva în Arizona, şi găseau pancarte la intrarea în sate: „Okies not welcome“ (Okies nu sunt bineveniţi). Găseau oameni cu puşti și jandarmi care-i escortau înapoi la graniţa de stat. Lefurile erau de nimic pentru munci istovitoare – în câmpurile de bumbac sau de portocali, muncă sezonieră, care se termina înainte să fi strâns destul. Şi totuşi rămâneau. Nu mai aveau unde să se întoarcă. E tipul de plecare care se repetă, în forme diferite, în orice loc unde oamenii rămân fără opţiuni.
Un reporter de la „San Francisco News“ documenta în 1938 cazul unei femei din Oklahoma cu patru copii care ajunsese în tabăra de la Nipomo, California, după zece zile de drum. Soţul murise undeva în Arizona – o pană de motor, căldură, prea puţini bani pentru doctor. Femeia vânduse cauciucurile de rezervă ca să cumpere mâncare pentru copii şi ajunsese până la capăt mergând pe jante. Reporterul a întrebat-o ce planuri are. A spus că nu are, dar are copii. Asta e de ajuns ca să mergi mai departe.
Povestea nu e străină. Oricine a văzut gările și autogările din România anilor ’90, cu familii întregi plecând spre marile oraşe sau spre Occident cu tot ce aveau în genţi, recunoaşte ceva în privirea aceea – nu speranţă, nu disperare, ci ceva mai greu de numit: hotărârea de a merge înainte pentru că înapoi nu mai există.
Familia Joad şi umbra lui Steinbeck
John Steinbeck îi văzuse. Trăise printre ei, în taberele de pe malul râurilor din California, în colibe de carton şi prelată, în şirurile de culegători care se mutau dintr-un câmp în altul urmând recolta. Mergea în 1937 şi 1938 pe traseu, urmărind familiile de migranţi, le lua interviuri, stătea cu ei în tabere. Vedea ce se întâmplă când o promisiune se încalcă. Scrisese despre ei în ziare – reportaje fără menajamente, cu fotografiile Dorothei Lange alături – înainte să scrie romanul. Şi în 1939 a publicat „Fructele Mâniei“, un roman care spunea, pentru prima dată în gura mare, că visul american putea să mintă.

Tom Joad, personajul masculin al cărţii lui Steinbeck, tocmai ieşise din închisoare când familia se pregătea să plece. Mama Joad era coloana vertebrală – femeia care nu plângea, pentru că dacă ea ceda, totul ceda. Bunicul murea undeva pe drum, pe Route 66, şi îl îngropau lângă şosea, noaptea, pentru că nu aveau bani de înmormântare şi nu puteau rămâne să aştepte autorităţile. Îl îngropau şi plecau mai departe. Drumul nu avea timp de doliu. Rose of Sharon, cu pântecele mare, ducea cu ea un copil care s-a născut mort în California ploioasă, iar în ultimul capitol al cărţii dădea laptele ei unui bătrân muribund pe care nu-l cunoştea. Ultima scenă a romanului. Steinbeck n-a explicat-o, și nici nu avea de ce.
Oglinda unei iluzii
Drumul din „Fructele Mâniei“ este un personaj. Are umor şi cruzime, dă şi ia, îţi arată lumea pe fereastra maşinii şi te lasă în pană în deşert. Steinbeck descrie benzinăriile cu precizie de documentarist: mirosul de cauciuc ars, omul în salopetă care vine şi nu pune nicio întrebare, femeia de la casă care calculează repede cât ai în buzunar înainte să zâmbească. Descrie camerele de motel în care dorm câte zece inşi. Descrie mâncarea din borcanele aduse de acasă, calculată până la ultima felie, împărţită fără sentimentalism.
Cartea a apărut în 1939. A vândut aproape 50.000 de exemplare în prima săptămână, iar un an mai târziu i-a adus lui Steinbeck Premiul Pulitzer. Fermierii mari din California au finanţat campanii de discreditare. Câteva biblioteci din Oklahoma au ars-o. Un senator a cerut anchetarea autorului pentru propagandă comunistă. Era prea adevărată, prea apropiată de ceva ce America nu voia să admită: că drumul spre vest nu duce întotdeauna acolo unde crezi. Că 66 era, uneori, şi o promisiune mincinoasă.
Paradoxul e că romanul lui Steinbeck, tocmai prin faptul că descria drumul ca pe un instrument al suferinţei, îl făcea celebru. Route 66 devenea ceva: nu doar o linie pe o hartă, ci un personaj. Un loc unde se întâmplă America, în bine şi în rău. Şi, fără să vrea nimeni în mod deliberat, transforma drumul dintr-o infrastructură administrativă în ceva mult mai complicat: un simbol.

Route 66 nu era însă doar al celor disperaţi. Pe el mergeau şi şoferii de camion cu contracte, şi familii care se mutau pentru un loc de muncă mai bun, şi soldaţi în permisie, şi comis-voiajori cu maşinile înţesate de mostre. Era America în mişcare – o țară care credea că dacă mergi destul de departe spre vest, dai de ceva mai bun. Benzinăriile, motelurile, restaurantele de pe traseu au prosperat din această credinţă. Au apărut de nicăieri, au prins rădăcini acolo unde înainte nu era nimic.
Umbra lui Steinbeck a rămas pe 66. O simţi şi azi, dacă mergi pe porţiunile vechi ale şoselei, prin Tucumcari sau El Reno, prin oraşele care par că s-au oprit undeva în 1953 şi n-au mai continuat. Geamuri sparte la moteluri. Pompe de benzină ruginite, vopsea cojită, firme pe care nu le mai recunoşti. Şi câte un om bătrân pe veranda unui restaurant care a supravieţuit, care îţi toarnă cafea fără să te întrebe nimic știind că toţi sunt în trecere.
Kerouac • Cadillac • Neon
Al Doilea Război Mondial se termină în 1945, iar soldaţii se întorc acasă. America postbelică e alta: prosperă, nervoasă, cu o clasă de mijloc în expansiune care cumpără maşini, case în suburbii şi televizoare. Anii ’50 sunt apogeul mitului american – şi, totodată, apogeul drumului.
Pe Route 66, în deceniile postbelice, creşte o lume întreagă. Moteluri cu reclame de neon – litere imense, colorate, care ardeau toată noaptea, vizibile de la o milă distanţă. Restaurante cu tejghele lungi, cromate, şi scaune pivotante roşii. Benzinării în stil Art Deco sau în forme de avion ori de rachetă, pentru că anii ’50 erau şi vârsta entuziasmului atomic. Restaurante drive-in sau în formă de hamburger gigantic. O întreagă cultură a drumului american care nu mai existase niciodată şi nu va mai exista după, construită exclusiv pentru călătorul în maşină.

Wigwam Motel din Holbrook, Arizona, unde camerele erau construite efectiv în formă de colibe indiene (tepee). Blue Swallow Motel din Tucumcari, New Mexico, cu reclama de neon albastru care există şi azi, înregistrată pe Lista Locurilor Istorice Naţionale. Cadillac Ranch din Amarillo, Texas, unde zece Cadillacuri erau îngropate cu botul în pământ, ca nişte monumente absurde ale prosperităţii americane acoperite de straturi de graffiti reînnoite zilnic de vizitatori. Restaurantul de la intrarea în Albuquerque cu scaune de vinilin roşu şi o chelneriţă care ştie ce comanzi înainte s-o spui. Benzinăria Tower din Shamrock, Texas, cu turnurile ei Art Deco care arată ca un decor de film şi care stă acolo de 90 de ani, neatinsă.
De la foame la libertate
În tot acest context apare, în 1957, „Pe drum“, romanul lui Jack Kerouac. Dacă Steinbeck scrisese despre drum ca despre un loc al suferinţei, Kerouac scria despre el ca despre un loc al libertăţii. Sal Paradise şi Dean Moriarty traversează America de mai multe ori, cu maşini împrumutate sau furate, cu bani puţini, cu benzină la limită, cu muzică de jazz ieşind din difuzoarele maşinilor parcate în faţa barurilor.
Cartea stătuse şapte ani în sertar înainte să fie publicată. Kerouac o scrisese pe o rolă de calc lungă de 30 de metri, în trei săptămâni, aproape fără să se oprească. Când a apărut, a schimbat felul în care o generaţie înţelegea ce înseamnă să fii tânăr în America. Route 66 nu e singura rută din carte, dar e simbolul central.
Acelaşi spirit l-a prins şi televiziunea. În 1960, CBS lansează serialul „Route 66“ – două personaje tinere, Tod şi Buz, care traversează America la bordul unui Chevrolet Corvette, oprindu-se în alt oraş în fiecare episod. Era filmat pe loc, în locuri reale, ceea ce era neobişnuit pentru epoca respectivă. Nu era un serial de aventuri obişnuit: fiecare episod era de fapt o poveste despre America – despre muncitori, despre rasism, despre oameni fără viitor şi oameni care şi-l caută. A fost difuzat până în 1964 și a dat drumului o nouă audienţă – milioane de americani care nu călătoriseră pe el, dar îl recunoşteau de pe ecran. Route 66 devenea un decor al condiţiei umane.
Povestea adevăratei Pocahontas. Ce ascunde legenda celei mai cunoscute femei indigene din SUA
Restaurantele de pe 66 aveau o estetică proprie, închegată în anii ’50 şi ’60: blaturi laminate, jukebox, meniuri plastifiate cu fotografii ale hamburgerilor. Mâncare simplă, multă, ieftină. Totul gândit pentru omul care a condus multe ore şi vrea să mănânce, să bea o cafea, să meargă la baie şi să plece mai departe. La fel și motelurile, aveau logica lor: parcai maşina direct în faţa camerei – uşa era mereu la un pas de scaunul şoferului. Intrai, aruncai geanta, te duceai la duş, dormeai patru-cinci ore şi plecai.
Moartea şi învierea unui drum
În vara lui 1956, Dwight D. Eisenhower semnează Federal Aid Highway Act. Motivul oficial e militar: Eisenhower văzuse în Germania Autobahnul şi înţelesese că un sistem de autostrăzi înseamnă mobilitate strategică – poţi muta trupe rapid de la un capăt al ţării la altul. Motivul real e mai prozaic: America se extindea, suburbiile creşteau, maşinile se înmulţeau, drumurile naţionale nu mai făceau faţă. Se alocă 25 de miliarde de dolari, cea mai mare investiţie în infrastructură din istoria americană până la acea dată. Se construiesc 41.000 de mile de drumuri cu acces controlat: I-40, I-80, I-90, I-10.
I-40, în particular, e sentinţa la moarte a Route 66. Autostrada urmează aproape acelaşi traseu, dar îl scurtează, îl îndreaptă, ocolind oraşele mici care prosperaseră datorită drumului. Un oraş ca Seligman, Arizona, care trăise din turiştii şi camionagii de pe Route 66, se trezeşte dintr-odată la trei mile distanţă de autostradă. Fără deviere, fără ieşire specială – pur şi simplu, ignorat.

Procesul a durat trei decenii. Segment cu segment, Route 66 e înlocuit de autostradă. Motelurile se golesc. Restaurantele se închid. Reclamele de neon se sting pentru că nimeni nu mai plăteşte factura de electricitate. Benzinăriile cu arhitectura lor exuberantă se transformă în ruine, în depozite, în nimic. O vreme, proprietarii au vopsit reclame mai mari, au adăugat piscine, au montat panouri luminoase. N-a ajutat. Procesul era sistematic, de neoprit.
Pe 27 iunie 1985, ultimul segment de Route 66 – cel din Williams, Arizona – este scos oficial din rețeaua națională de drumuri. Localnicii au organizat o ceremonie și au pus flori. Drumul dispare de pe hărţile federale americane. E scos din sistem cum ştergi un fişier dintr-un folder. Un act administrativ, câteva semnături. Era moartea unui drum – a unui fel de a călători, a unui ritm al Americii, care dispărea. Un drum nu dispare când se strică. Dispare când nu mai trece nimeni pe el.
Ruina lui 66 a rămas acolo – asfaltul, clădirile. Şi, ceea ce nu anticipase nimeni din Washington în 1985, mitul supraviețuiește. Ba mai mult: moartea oficială a drumului îl transformă în ceva şi mai puternic. O ruină are un farmec pe care o infrastructură funcţională nu-l are. Un drum mort devine loc de pelerinaj.
Café Bagdad: o ceaşcă de cafea la capătul lumii
Pe Route 66, între Amboy și Essex, în sudul Californiei, există un loc care n-ar trebui să existe. Nu e niciun oraș în jur. Nu e nimic în jur, în afară de deșertul Mojave, care se întinde în toate direcțiile cât cuprinzi cu ochii și mai departe. Drumul e drept și fierbinte, și în depărtare asfaltul tremură ca o apă. Pe porțiunea aceasta, la 70 de kilometri de cel mai apropiat supermarket, se află Café Bagdad.
Bagdad, California, a fost un orășel feroviar care a crescut la începutul secolului XX și a murit odată cu drumul. Când Route 66 a fost scos din rețeaua federală, în 1985, ultimii locuitori au plecat. Clădirile au rămas. Deșertul le-a mâncat încet și fără grabă – pereții s-au prăbușit, acoperișurile au cedat, vântul a purtat praful prin ferestrele fără geamuri decenii la rând. Din Bagdad n-a mai rămas nimic decât numele. Nici măcar ruina nu s-a păstrat întreagă.
Cu un an înainte ca drumul să moară oficial, Wim Wenders filmase în zonă „Paris, Texas“ – un om care merge pe jos prin același deșert, fără să știe exact unde se duce sau de unde vine. Dar Wenders parcă știuse. Parcă trăsese cortina înainte să plece ultimii spectatori. Deșertul a preluat rolul principal.

Café Bagdad de azi nu mai e cafeneaua originală. E o reinvenție care preia numele și locul – o clădire albă cu un semn retro, mese afară, în deșert, și o cafea care costă puțin și are gustul tuturor cafelelor băute pe drumuri lungi. Turistul care se abate câțiva kilometri de pe Interstate 40 nu găsește autenticitate. Găsește ceva mai greu de definit: un loc care știe ce a fost și nu pretinde că mai e.
Locul a intrat în conștiința publică printr-un film care nici măcar nu s-a filmat acolo. „Bagdad Café“ al lui Percy Adlon, din 1987, a fost turnat în Newberry Springs, câțiva kilometri mai la est – dar a împrumutat numele și aura pustietății și le-a trimis în lume. O femeie de naționalitate germană pierdută în deșertul american. Un motel prăfuit. O cafenea în care nimeni nu pare să lucreze prea serios. Și muzica lui Bob Telson, „Calling You“, cântată de Jevetta Steele – o voce care cheamă pe cineva care poate că nu mai e acolo, sau poate că n-a fost niciodată. Muzica a rămas în memorie mai mult decât orice imagine din film. Asta se întâmplă uneori: coloana sonoră supraviețuiește filmului, cum mitul supraviețuiește drumului.
Route 66: refuzul de a pleca
Seligman, Arizona are câteva sute de locuitori. Are un coafor vechi de zeci de ani, condus de Angel Delgadillo, un bărbat de 90 de ani care a văzut tot – prosperitatea drumului, agonia lui şi renaşterea lui ciudată. În 1987, Delgadillo a fondat Arizona Route 66 Association. E considerat, în cercurile celor care păstrează memoria drumului, ceva între sfânt şi geograf. Omul care a refuzat să lase drumul să moară complet.
Există azi o întreagă reţea de asociaţii şi organizaţii care se luptă pentru patrimoniul vizibil – clădirile, semnele, podurile vechi – şi pentru cel invizibil: memoria a ce s-a întâmplat pe drum. Route 66 Corridor Preservation Program, finanţat federal din 1999, a acordat granturi pentru renovarea a sute de structuri de-a lungul traseului.
Pe la mijlocul anilor ’90, nostalgia a intrat în economie. Americanii au început să caute ce le luaseră autostrăzile: lentoarea, imprevizibilul, sentimentul că nu ştii ce găseşti după curbă. Europenii – germanii şi britanicii mai ales, fascinaţi de mitologia americană – au descoperit Route 66 ca destinaţie în sine. Veneau cu ghiduri tipărite şi aparate foto şi fotografiau tot: pompele ruginite, indicatoarele căzute, pereţii cu graffiti, cerul imens de deasupra New Mexicoului.
Unii proprietari de restaurante şi moteluri au înţeles că ruina lor era, paradoxal, atractivă. N-au mai renovat totul. Au lăsat unele lucruri cum sunt – reclama de neon cu o literă arsă, linoleumul din 1961, scaunele de la tejghea cu arcurile ieşite. Au pus panouri cu istoria locului și au apărut în documentare. Route 66 murise ca arteră. Renăscuse ca muzeu în aer liber, ca experienţă. E o ironie care s-ar fi simţit bine într-un roman al lui Steinbeck: ţara care a construit drumul, l-a ucis şi acum îl vinde ca produs turistic unor străini nostalgici după o Americă în care n-au trăit niciodată.

Filmul animat „Cars“ al studioului Pixar, din 2006, a rezolvat problema pentru o nouă generaţie. Radiator Springs, oraşul fictiv din film, era alcătuit din locuri reale: Blue Hole din Santa Rosa, Cadillac Ranch din Amarillo, Wigwam Motel din Holbrook. Copiii au vrut să vadă locurile din film. Părinţii au condus. Bunicii au recunoscut locuri pe care le uitaseră.
Moștenirea pe care SUA o lasă lumii: mcdonaldizare sau democrație? „Căutarea fericirii este strâns legată de visul american”Există şi o mişcare serioasă pentru includerea Route 66 pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Nu e prima tentativă – şi nu e simplă, pentru că UNESCO are criterii stricte, iar Route 66 nu e o structură discretă, ci o linie de mii de kilometri care traversează opt state, cu proprietăţi private, federale şi de stat amestecate. Argumentul e însă solid: drumul acesta e un document cultural de importanţă excepţională. E infrastructura pe care s-a construit cultura populară americană a secolului XX.
La capătul drumului
La capătul de vest, în Santa Monica, debarcaderul se termină în ocean. Acolo e capătul drumului. Nu există un semn mare, nu există o ceremonie. Sunt doar apa şi zgomotul valurilor şi câţiva oameni care fotografiază. Drumul i-a adus până aici pe toţi: pe familia Joad, pe Kerouac, pe motocicliştii germani cu GPS-uri şi geci impermeabile. Toţi au ajuns la acelaşi ocean.
Azi, Route 66 există în straturi suprapuse. Există în asfaltul vechi şi crăpat care se mai vede pe alocuri, paralel cu autostrada. Există în restaurantele care servesc mic-dejunul la 2 noaptea şi n-au schimbat decorul din 1961. Există în motocicliştii care vin din Europa cu itinerare de trei săptămâni. Există în câteva sute de mii de oameni pe an care aleg drumul lent în locul celui rapid şi vor să simtă cum arăta America înainte să se grăbească.
Route 66 construiește, liniștit, ca un om care nu mai ştie exact ce caută, dar ştie că nu s-a oprit încă. Și tot el face ceva cu simţul timpului – îl suspendă. Când mergi, eşti mereu în prezent: asfaltul din faţă, cerul din faţă, milele din faţă. Trecutul rămâne în urmă, viitorul e acolo unde se termină linia. Familia Joad nu plânge când pleacă. N-are timp. Câinele vine şi el – obosit, bătrân – şi va cădea din maşină undeva pe drum şi nu se vor putea întoarce după el. Drumul nu se întoarce.

John Steinbeck a scris că drumul e calea oamenilor în fugă. Jack Kerouac a scris că drumul e calea oamenilor liberi. Amândoi aveau dreptate. Acelaşi drum, două adevăruri. Asta e America – şi asta e Route 66: nu o alegere între Steinbeck şi Kerouac, ci amândoi deodată, pe acelaşi tronson de asfalt. La o sută de ani de la înființarea lui oficială, pe o hârtie, într-un birou din Washington, drumul nu e mort – e viu ca relicvă, viu ca întrebare, viu ca locul în care, dacă opreşti maşina şi taci, poţi auzi ecoul a ceea ce America a crezut odată că va fi şi tot nu s-a hotărât dacă a ajuns acolo.
Un drum mai aproape de casă
România are propriul său drum lung. Nu e frumos și nu e mitologie – e E85, o șosea îngustă care leagă Bucureștiul de Moldova prin sate unde viața s-a construit de-o parte și de alta a asfaltului, cu TIR-uri care vin din față în curbe strânse și cu cifre ale morților pe care toată lumea le știe și nimeni nu le mai numără. I s-a spus „drumul morții“ atât de mult, încât numele a înghițit drumul.
Dar pe E85 s-a construit și o lume. Nu o lume aleasă, dar e o lume necesară. Pensiuni cu semne vopsite manual, restaurante cu meniu scris pe tablă, vulcanizări deschise la orice oră pentru că pana nu întreabă de program, benzinării unde omul de la pompă știe că ești în trecere și nu te reține. O lume ridicată în jurul unui singur adevăr: că mașinile trec pe aici și trebuie să se oprească undeva. Că cineva are nevoie de ceva, mereu.
Autostrada A7 vine. Se știe de ani. Când va prelua traficul greu, mașinile nu vor mai trece pe E85 – vor trece pe lângă sau pe deasupra lui, la altă viteză, spre altă lume. Iar lumea care s-a construit de-a lungul drumului va rămâne acolo, cu ușile deschise spre un flux care nu va mai veni. Exact cum s-a întâmplat cu Seligman, Arizona, când Interstate 40 a tăiat prin deșert și a lăsat orașul la trei mile distanță de orice. Nu mort – ignorat.

Diferența – singura care contează – e că Route 66 apucase să devină ceva înainte să fie ocolit. Steinbeck îl văzuse ca loc al suferinței. Kerouac îl văzuse ca loc al libertății. Bobby Troup scrisese „(Get Your Kicks on) Route 66“ în 1946, în timp ce conducea spre Los Angeles; piesa a fost un hit în 1946 prin Nat King Cole, cu aproape 40 de ani înainte ca drumul să fie dezafectat în 1985. Straturile acestea de sens – literatură, muzică, film, televiziune – au supraviețuit infrastructurii. Azi, un turist german parcurge trei săptămâni de drum ca să vadă o pompă de benzină ruginită în Tucumcari. Urâțenia a devenit estetică. Ruina a devenit destinație.
E85 nu are încă acel strat. Are morți și TIR-uri și sate prin care treci fără să știi că au un nume. Are și altceva: pădurile din Vrancea care apar brusc după o curbă ca o promisiune, câmpiile Moldovei care se lărgesc până la orizont în toate direcțiile, dealurile care se schimbă cu fiecare oră de mers și lumina de după-amiază care cade altfel pe fiecare județ. Frumusețea e acolo, dar n-a apărut încă omul care s-o vadă ca personaj. N-a apărut scriitorul care să stea în traficul de la Focșani și să înțeleagă că acolo se întâmplă ceva. N-a apărut fotograful care să facă pentru E85 ce a făcut Dorothea Lange pentru drumurile Oklahomei – să arate că un drum nu e doar infrastructură, ci și fața oamenilor care n-au altă cale.
Poate că autostrada va veni prea repede. Sau poate că tocmai asta e povestea care așteaptă să fie spusă – înainte ca drumul să fie ocolit și nimeni să nu-și mai amintească ce era acolo.



















































