Video „Când închizi uşa, totul dispare”. Cum arată viaţa în oraşul în care oamenii trăiesc în subteran, ca să scape de căldură

În mijlocul deşertului australian, mii de oameni şi-au găsit locuinţa sub pământ. Acolo dorm, gătesc, muncesc şi îşi duc viaţa de zi cu zi, feriţi de căldura de la suprafaţă.

Foto: Shutterstock

La aproximativ 850 de kilometri nord de Adelaide, în regiunea aridă Outback din Australia de Sud, Coober Pedy se întinde printre dealuri roase de vânt şi terenuri răscolite de căutătorii de opal. De la distanţă, aşezarea pare aproape pustie, ireală, de parcă te-ai afla în mijlocul unui film SF.

Pământul este presărat cu gropi, movile şi intrări în galerii, iar vegetaţia este atât de rară, încât umbra  o raritate. Dar în interiorul acestor dealuri se află case, hoteluri, restaurante şi lăcaşuri de cult, în care o parte dintre locuitori îşi petrec cea mai mare parte a zilei fără să iasă la suprafaţă.

1/10

Coober Pedy Foto: Shutterstock

Descoperirea care a transformat deşertul într-un oraş subteran

Totul a început cu o descoperire făcută în februarie 1915, când un grup de căutători de aur a ajuns în zonă în speranţa că va găsi metalul preţios. Însă norocul a venit din altă parte. Willie Hutchison, fiul de 14 ani al unuia dintre membrii expediţiei, a descoperit opal. Vestea s-a răspândit repede şi a atras alţi prospectori, iar în zonă a luat naştere s-a format o aşezare minieră, potrivit istoriei prezentate pe site-ul administraţie din Coober Pedy.

La început, locul era cunoscut drept Stuart Range Opal Field. În 1920, minerii au ales numele Coober Pedy, o adaptare în engleză a unor cuvinte aborigene, traduse cel mai adesea prin „omul alb în gaură”.

Explicaţia este legată de felul în care oamenii au ajuns să locuiască şi să muncească în subteran, deşi originea exactă a numelui este mai nuanţată decât lasă să se înţeleagă traducerea populară. Un studiu publicat de Universitatea Naţională Australiană în volumul Aboriginal History analizează mai multe interpretări ale denumirii şi legătura ei cu relaţiile dintre comunităţile indigene şi minerii europeni.

În anii 1960 şi 1970, când exploatările s-au extins şi cererea pentru pietrele preţioase a crescut, aici s-au stabilit numeroşi imigranţi europeni. Dintr-o tabără de mineri, Coober Pedy s-a transformat într-o comunitate multiculturală, cunoscută astăzi drept „Capitala mondială a opalului”.

Cum au ajuns generaţii întregi să caute adăpost sub pământ

Minerii au venit după opal, dar au descoperit că dealurile în care săpau le puteau oferi şi un adăpost împotriva căldurii. În această parte a Australiei, verile sunt atât de fierbinţi, încât temperaturile pot ajunge la 52 de grade Celsius. Într-o astfel de atmosferă fierbinte la propriu, o locuinţă construită la suprafaţă se încinge repede, iar răcirea ei presupune costuri considerabile. În schimb, la câţiva metri sub pământ, roca păstrează o temperatură mult mai stabilă.

Aşa au apărut locuinţele numite „dugouts”, amenajate iniţial în galerii miniere sau săpate direct în dealurile de gresie, în general, la adâncimi cuprinse între 2,4 şi 6,7 metri.

Pentru localnici, trecerea de la mina în care munceau la casa în care se odihneau nu era atât de mare: aveau deja uneltele, cunoşteau roca şi ştiau cât de bine protejează aceasta de temperaturile extreme. Treptat, încăperile de lucru au devenit dormitoare, bucătării şi sufragerii, iar galeriile au fost extinse pentru a face loc familiilor.

Astăzi, aproximativ jumătate dintre locuitorii din Coober Pedy trăiesc în astfel de case, potrivit informaţiilor prezentate autorităţile locale.

În interior, temperatura se menţine de regulă între 19 şi 25 de grade Celsius, chiar şi atunci când la suprafaţă este caniculă.

Confortul din locuinţele subterane

Locuinţele nu sunt peşteri întunecate şi umede, aşa cum şi le-ar putea imagina cineva care nu a intrat niciodată într-una. Multe au camere spaţioase, mobilier modern, bucătării complet utilate şi băi, iar proprietarii pot să-şi extindă casa săpând încăperi noi în deal.

Foto: CooberPedy.sa.gov.au

Din exterior, uneori abia dacă îţi dai seama că în spatele unei uşi se află o locuinţă întreagă. Se văd intrarea şi puţurile de aerisire, iar restul casei rămâne ascuns în rocă.

Unele proprietăţi au fost extinse atât de mult, încât proprietarii au cumpărat terenurile alăturate şi au unit încăperile prin tuneluri.

Nu toate spaţiile sunt însă subterane: în multe locuinţe, anumite încăperi, precum bucătăriile şi băile, sunt amplasate la suprafaţă, pentru a facilita instalaţiile de apă şi canalizare.

„Când închizi uşa, totul dispare”

Pentru cei care locuiesc aici, avantajul nu îl reprezintă doar răcoare în verile fierbinţi şi facturile mai mici la energie. O casă săpată în deal oferă şi o linişte greu de găsit într-un centru populat. Uşa închisă ţine afară nu doar căldura, ci şi zgomotele deşertului.

Sabrina Troisi, o femeie originară din Germania, a descoperit acest mod de viaţă după ce s-a mutat în Coober Pedy împreună cu familia, în 2013.

Într-un interviu pentru The Sun, ea a povestit că locuinţa subterană a costat-o aproximativ 174.400 de dolari americani (sau 257.400 de dolari australieni), mult mai puţin decât preţul mediu al unei proprietăţi din Adelaide, estimat la aproximativ 504.600 de dolari americani(745.000 de dolari australieni).

„Practic, ca să intri în casa noastră, trebuie să intri într-un deal”, a explicat ea.

Sabrina Troisi şi-a găsit şi un loc de muncă la Umoona Opal Mine and Museum, iar mutarea pare să fi fost una inspirată.

Femeia spune că viaţa în subteran este mai ieftin decât la suprafaţă, pentru că nu trebuie să încălzească sau să răcească permanent camerele. Are nevoie doar de lumină în interior. Dar ceea ce o încântă cel mai mult este liniştea pe care o găseşte dincolo de uşă.

„Nu se aude niciun zgomot de afară. Când închizi uşa, totul dispare. Este complet întuneric, complet linişte, perfect pentru dormit.

Îmi place la nebunie să dorm sub pământ”, a povestit ea.

Biserici, hoteluri şi restaurante ascunse în stâncă

Pe măsură ce locuinţele subterane au devenit tot mai răspândite, oamenii au început să folosească spaţiile săpate în dealuri şi pentru alte activităţi. Astfel au apărut restaurante, baruri, magazine, muzee şi hoteluri, iar Coober Pedy a ajuns să aibă o viaţă ce se desfăşoară, în bună parte, sub nivelul solului.

Printre cele mai cunoscute construcţii se numără biserica romano-catolică Sfinţii Petru şi Pavel, deschisă în 1967. Lăcaşul a fost săpat în gresie, iar pereţii şi tavanul păstrează forma naturală a rocii. Potrivit informaţiilor prezentate de ghidul turistic al localităţii, este prima biserică romano-catolică de acest fel construită special în subteran. În oraş se află şi o biserică ortodoxă sârbească, dedicată Sfântului Ilie, precum şi biserica anglicană Catacomb.

Hotelul Desert Cave are camere amenajate în subteran, astfel încât turiştii pot petrece noaptea în condiţii asemănătoare celor în care locuiesc unii dintre localnici, deşi pentru cineva care vine dintr-un oraş în care toate clădirile se ridică deasupra solului, experienţa de a coborî în cameră, în loc de a urca la etaj, este una neobişnuită.

Golf cu mingi fosforescente şi decor de film

Viaţa din Coober Pedy nu se desfăşoară însă numai în subteran. La suprafaţă, localnicii au găsit şi modalităţi de a se bucura de sport, chiar dacă mediul nu le oferă condiţiile obişnuite. Terenul de golf al oraşului nu are iarbă, iar jucătorii trebuie să aducă o bucată mică de gazon pe care să aşeze mingea înainte de lovitura de start.

Cum temperaturile din timpul zilei fac jocul dificil, multe partide au loc noaptea, cu mingi fosforescente, care pot fi urmărite în întuneric.

Peisajul din jur a atras şi producători de film. Întinderile de pământ arid, dealurile perforate de galerii şi formaţiunile stâncoase au fost folosite ca decor pentru producţii precum „Mad Max Beyond Thunderdome” (1985), „The Adventures of Priscilla, Queen of the Desert” (1994) şi „Pitch Black” (2000), cu Vin Diesel.

În 2014, Guinness World Records a recunoscut Coober Pedy drept cel mai mare oraş minier subteran din lume. La momentul înregistrării, localitatea avea aproximativ 2.000 de locuitori şi circa 1.500 de locuinţe subterane.