Exclusiv Saviana Stănescu, dramaturg: „Niciodată creativitatea umană nu poate fi depășită de un sistem de inteligență artificială“
0Stabilită în Statele Unite din 2001 și unul dintre cei mai apreciați dramaturgi români, Saviana Stănescu, a vorbit, într-un interviu pentru ”Weekend Adevărul”, despre cât de mult va influența inteligența artificială viitorul dramaturgiei și al artei.
Saviana Stănescu a fost timp de mai mulți ani jurnalistă, acum însă piesele sale de teatru se bucură de succes în America și pe tot globul. Una dintre piesele sale, „Zebra 2.0“, a fost jucată cu succes în România, la Teatrelli în București, și la Teatrul „Alexandru Davila“ din Pitești, de actori americani de la Compania de Teatru Anomalousco LLC din New York. Cu o originalitate și o creativitate impresionante, Saviana Stănescu este unul dintre cei mai cunoscuţi şi valoroşi dramaturgi contemporani, piesele ei fiind premiate la New York şi jucate în lumea întreagă. Dintre acestea, amintim: „Numărătoarea inversă“, „Apocalipsa gonflabilă“, „I-Migrant in New York“, „Lenin’s Shoe“ şi „Aliens with Extraordinary Skills“. Saviana Stănescu este de mai mulți ani profesor la Ithaca College School of Music, Theatre and Dance, fiind din acest an șefa departamentului de Studii de Teatru la aceeași universitate americană.
A ajuns la New York în 23 august 2001, cu trei săptămâni înainte de atentate. În dimineaţa atacurilor de la World Trade Center, mergea să predea cursuri la New York University (NYU), foarte aproape de locul atentatelor. Primul său proiect la New York University a fost, de altfel, documentarea fotografică şi eseistică a felului în care steagul american a fost expus după 9/11, ca un stindard al solidarităţii. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Saviana Stănescu vorbește despre relația omului cu inteligența artificială, cum a văzut lumea după Decembrie 1989, dar și despre dorința de a aduce în operele sale problemele „marginalilor, rebelilor“.
„Weekend Adevărul“: În piesa „Zebra 2.0“ descrieți relația dintre un sistem de Inteligență Artificială (AI) de la o firmă din SUA și femeia de serviciu care face curat noaptea în biroul computerului AI. Cum s-au născut germenii acestei piese de teatru aparte?
Saviana Stănescu: Era în timpul pandemiei și eram cu toții în domiciliu forțat, acasă. Atunci, un teatru din New York ce făcea deja un festival cu piese de știință și tehnologie, prin conexiune cu teatrul mi-a dat niște bani și tema să scriu o piesă despre știință și tehnologie. Felul în care lucrau ei a fost interesant. Ne-au cuplat cu un om de știință. Eu știam pe o fată care lucra în domeniul inteligenței artificiale. Și ea mi-a trimis tot felul de articole, mi-a povestit cam ce face ea și după aceea, tot stând cu laptopul meu, singură pe terasă, mi-am dat seama că vreau să scriu ceva de genul acesta. Într-un articol era vorba despre o companie americană în care inteligența artificială folosită de ei avea misiunea să numere zebrele din Africa pentru conservarea speciilor. Firma chiar există, Wild Me, este specializată în inteligența artificială și ajută la conservarea naturii. Și mi-a plăcut ideea asta și a zebrelor. Și atunci am pornit de la zona asta și am creat povestea ca fiind o legătură de prietenie, de ceva mai mult poate, între un sistem de inteligență artificială care numără zebre în Africa și femeia de serviciu imigrantă care face curat în biroul lui noaptea.
Partea umană a AI
Care este, pe scurt, firul narativ al piesei?
Deci am creat o poveste într-o serie de nopți în care această Zina, o fată de 20 și ceva de ani, începe să vorbească cu inteligența artificială care e lăsată să numere zebrele noaptea. Și cum știm, inteligența artificială învață din toate informațiile pe care i le dai, astfel că, încetul cu încetul, ei se influențează unul pe celălalt și inteligența artificială ajunge să citească romane de dragoste și politice și să se uite la comedii romantice, adică să acceseze baze de date. El o ajută să își ia examenele de echivalare a liceului, până când se întâmplă niște lucruri și ea își neglijează jobul și este amenințată cu concedierea, iar el are o criză, pentru că vrea și el afară, vrea să vadă lumea. Vrea să plece cu ea, să iasă împreună, și, într-adevăr, la un moment dat, când ea nu mai vine la serviciu, el începe să o caute cu disperare și, dat fiind faptul că el e învățat să caute zebre, o găsește la un moment dat.
Putem spune, așadar, că este o poveste de dragoste...
Este într-un fel o poveste utopică în care relația între inteligența artificială și oameni poate genera lucruri bune. Sigur că legat de planul mai larg a ceea ce se întâmplă cu inteligența artificială în prezent, noi suntem și îngrijorați că există și o versiune distopică în care inteligența artificială poate acumula atât de multe cunoștințe încât poate ajunge la singularitate și poate să controleze omenirea. Am făcut un alt spectacol pe tema aceasta. Deocamdată, „Zebra 2.0“ merge pe viziunea utopică. Și într-un fel e bine să discutăm despre partea etică a lucrurilor și ce înseamnă să lucrăm cu inteligența artificială.
Cât de dificil e de pus în scenă inteligența artificială ca personaj?
Acest spectacol este mai deosebit din acest punct de vedere pentru că vizează mult zona tehnologică. Personajul Inteligența Artificială e făcut de un actor care însă nu este pe scenă. Vedem imaginea lui pe ecran, însă pe scenă este John Jannone, care este profesor la Brooklyn College, și, de asemenea, designer, muzician, DJ și animator și practic el face o manipulare în timp real a imaginii actorului pe ecran. Felul în care modulează imaginea este printr-un sistem de inteligență artificială. Iar ce face el este uimitor, pentru că în felul acesta noi reușim să vedem inteligența artificială cum evoluează de la pixel și o imagine deconstruită până când începe să arate ca om, deci se umanizează cumva. Deci reflectă foarte bine metafora centrală a piesei mele, cum cei doi învață unul de la celălalt și se apropie mai mult.
Numitor comun: impulsurile
Cât de mult credeți că va influența inteligența artificială viitorul dramaturgiei și al artei în general?
Noi toți creatorii vrem să rămânem originali, să putem crea. Ar fi neplăcut să vedem că inteligența artificială face lucruri pe care le facem și noi. Cred că partea etică, modul în care lucrăm cu inteligența artificială sunt foarte importante. Cred că trebuie să lucrăm cu ea în același fel cum am face-o cu o unealtă, evoluția oricum a fost de la scrijelitul pe piatră la progres, la mașina de scris, la calculator. Speranța mea e că acest progres în tehnologie într-un fel ne va ajuta și că niciodată creativitatea umană nu poate fi depășită de un sistem de inteligență artificială. Asta sperăm, dar nu se știe, pentru că, până la urmă, ce e creativitatea? Credem noi că este ceva unic în zona umană, dar realmente sunt impulsuri neuronale, lucruri care se întâmplă în creier și, la urma urmelor, este tot o chestie electrică. Cât de mult ne place să ne gândim la partea creativă ca fiind ceva miraculos! Dacă ne gândim la hardware, zona hard, creierul nostru asta este, miliarde de sinapse și de conexiuni electronice. Și atunci rămâne întrebarea: ce e creativitatea? Inteligența artificială e compusă din circuite de silicon și de alt tip decât circuitele noastre.
Poate duce toată această lume conectată din ce în ce mai mult la internet, din ce în ce mai mult online și mai puțin offline, la o dezumanizare, la o reducere semnificativă a emoțiilor reale?
Nu cred. Mai degrabă cred că inteligența artificială va ajunge să mimeze foarte bine emoțiile, pentru că, iarăși, ce înseamnă emoțiile? O combinație de impulsuri electrice, modulare. Am făcut foarte multă cercetare, am făcut și cercetare cu ajutorul inteligenței artificiale, am pus întrebări și mi-a răspuns. Am experimentat interacțiunea cu inteligența artificială. Am văzut cum formulează răspunsurile AI-ul. Și, într-o anumită măsură, am folosit acea tipologie de exprimare pentru personajul meu de inteligență artificială.
„În anii ’90 aveam impresia că pot face orice“
Ați copilărit primii şapte ani la Curtea de Argeş, la bunicii aromâni, într-o casă veche, numită Castelul din Curtea de Argeş, de fapt, casa unde s-a născut scriitorul Urmuz. Un semn al destinului literar viitor?
Depinde la ce te referi. Pentru că, după cum știm, Urmuz a sfârșit tragic prin sinucidere. Nu preconizez să se întâmple asta cu mine, pentru că eu iubesc foarte mult viața și vreau tot timpul să învăț ceva nou. Sunt o fire extrem de curioasă, care crede că încontinuu există zone de explorare și de creativitate. Din alt punct de vedere, sigur că îmi place ce scria Urmuz, iar genul acela de formulă absurdă de împingere a granițelor cunoașterii și exprimării literare mă interesează. Atunci nu știam că era casa lui Urmuz. A fost o energie bună pentru mine în zona copilăriei, în curtea castelului era și un pin bătrân. Întotdeauna mă întorc cu plăcere la amintirile din copilărie, mă încarcă pozitiv și-mi dau putere și creativitate. Și nu se știe, poate asta vine și de la Urmuz.
Cum vi s-a format pasiunea pentru dramaturgie?
Eu am pornit ca poetă în București. Primele mele volume de poezie – „Amor pe sârmă ghimpată“, „Sfaturi pentru gospodine și muze“ – aveau însă personaje. Cumva, poemele mele erau personaje, monologuri ale unor personaje și s-a văzut după cum am evoluat. A treia carte de poezie, „Proscrisa“, a fost un poem dramatic. În întreaga carte era vorba despre o femeie. O proscrisă care alerga și tot felul de lucruri se întâmplau. Deci erau poeme. Dar întreaga carte era și un poem dramatic. Iar acel poem dramatic a fost selectat și s-a jucat în Franța la Teatrul „Gerard Philipe“ Saint-Denis într-un festival de teatru în 1998. Și atunci au început să mă numească dramaturg oamenii din Franța, iar eu am început să cred că ar trebui să învăț să fac dramatugie. Însă nu erau școli de scriere dramatică în România la momentul acela. Așa că m-am dus în 1999 la Academia Internațională de Teatru din Germania și am studiat scriere dramatică în engleză cu Phyllis Nagy, dramaturg și scenarist american care a făcut scenariul la Caroll cu Cate Blanchett și David Harrower, un dramaturg scoțian care a luat premiu Oliver. Am studiat cu ei doi și am scris prima mea piesă în engleză. Și apoi am continuat traiectoria dramaturgică. Am venit în România, am scris prima mea piesă în română, „Numărătoarea inversă“. Am scris „Apocalipsa gonflabilă“, pentru care am luat Premiul UNITER. Mi s-au montat piesele. Apoi am plecat în Statele Unite ale Americii cu o bursă Fulbright, am studiat la New York University, am devenit practic dramaturg profesionist și au început să mi se joace piesele. Îmi amintesc încă de criticul literar Mircea Ghițulescu – era grozav, profund – când a scris recenzia la „Proscrisa“: „Ce poate Saviana Stănescu să mai scrie după această carte extraordinară? Nu poate să scrie decât teatru“. Cumva, a intuit drumul meu viitor.
„După Revoluție, mi se părea că cerul era limita“
Ați plecat în America din 2001. Care sunt ultimele amintiri legate de România de dinainte de plecare?
Eu am lucrat ca jurnalist în anii ’90 la „Adevărul“, „Adevărul Literar și Artistic“, am fost colaborator la Radio Europa Liberă, la televiziune am avut un talk-show la TVR Internațional. Pentru mine, anii ’90 au fost foarte interesanți, pentru că după Revoluție a fost o deschidere în care ni se deschidea practic lumea și am putut să fac atâtea lucruri, să fac jurnalism, să scriu poezie. Am amintiri frumoase despre anii ’90, pentru că mi se pare că – așa cum spun americanii – cerul era limita. Puteam face orice. Avem senzația că putem face orice pentru că ni s-au deschis granițele în toate sensurile. Eu am crezut că pur și simplu merg în America să mă perfecționez, să mă dezvolt, să scriu și pentru publicul american. Nu am crezut că o să stau atâta timp în America, sunt deja 23 de ani.
Cum v-ați adaptat activitatea de dramaturg la perioada post-pandemie?
În Statele Unite ale Americii, eu am scris multe piese despre imigranți, am fost și sunt foarte conectată la zona socială și de justiție socială. Am mers întotdeauna pe ideea de a explora și pe sentimentul de a explora oameni aflați la marginea societății sau oameni care merg împotria curentului, rebeli, proscriși. Mi-am dat seama, într-un fel, asta a fost ce am făcut eu de la „Proscrisa“ încoace. Și atunci, nu m-am dus neapărat în a explora ce se întâmplă pe zona politică. Am mers pe unde am eu aceste curiozități și mă interesează să explorez marginalii. În momentul ăsta inteligența artificială este pentru mine un marginal, acest monstru al lui Frankenstein, această creatură pe care oamenii nu știu exact cum să o folosească sau cum să relaționeze cu ea. În afară de faptul că încă mai scriu piese legate de problemele imigranților în SUA, aș spune că în momentul acesta mă interesează temele mari, ce face umanitatea, unde mergem ca oameni. Mă interesează mai puțin temele punctuale și locale pe anumite zone politice în diverse țări. Încep să văd tiparele mai largi și nu mai vreau să petrec așa mult timp cu lucrurile locale, dar vreau să încerc să explorez aceste teme mari ale umanității. Acum poate e momentul ca noi, umanitatea, să ne adunăm, să fim împreună și să vedem ce se întâmplă pentru noi în momentul următor. Să ne uităm la lucrurile legate de schimbările climatice, de încălzirea globală, de relația cu inteligența artificială, cu alte specii.
Dacă ar fi să comparați America actuală și România contemporană cu două piese de teatru, care ar fi acelea?
Interesant. Nicio piesă nu poate să exprime în totalitate complexitatea unei țări. Legat de America, m-aș gândi la Ibsen, la „Inamicul public“, pentru că sunt mulți oameni care încearcă să se opună unor anumite valuri și încearcă să aducă informație despre poluare sau lucruri legate de schimbările climatice și aproape întotdeauna cei rebeli, acei oameni care încearcă să spună un mare adevăr, dar care deranjează mari corporații sau oameni de putere, aproape întotdeauna ei sunt inamicii publici numărul unu. Nu știu de ce m-a dus gândul la asta. Poate și pentru că lucrez acum la o piesă în zona asta. Legat de o piesă asociată cu România, îmi e foarte greu să spun ce piesă exprimă România, din fericire sau din păcate bătrânul Caragiale a făcut-o deja. A surprins atât de bine ce se întâmpla în România atunci, și acum nu pot să găsesc pe cineva mai potrivit. Poate Eugen Ionescu.
Se încarcă comentariile...
