„Privirea din afară“ a unui biofizician, Doru Mărgineanu, care a trăit ororile anilor comunişti

Luni, 10 septembrie, Editura Vremea a lansat unul dintre cele mai noi titluri ale sale: „Privirea din afară” de Doru Mărgineanu. Autorul, un biofizician renumit, a venit tocmai din Belgia pentru acest eveniment, care a strâns laolaltă cititori admiratori, dar şi cunoştinţe şi prieteni ai săi. Evenimentul s-a desfăşurat la Librăria Humanitas Kretzulescu.

La lansarea cărţii „Privirea din afară” publicului s-a bucurat de o atmosferă foarte plăcută, cartea fiind prezentată de Doru Mărgineanu, Silvia Colfescu (director Editura Vremea) şi Claudia Drăgănoiu (redactor-şef Editura Vremea).

Un om carismatic, un profesionist desăvârşit, Doru Mărgineanu a fost încă din tinereţe preocupat să îşi clădească o carieră serioasă; numai că tinereţea lui s-a desfăşurat în anii regimului comunist în România, când carierele se realizau politic. Ispitele şi ocaziile au existat, dar Doru Mărgineanu a reuşit să le depăşească cu seninătate, fără a arde şi punţi în urma sa. A devenit un biofizician de prestigiu, apreciat nu doar pe plan naţional, dar şi internaţional, păstrându-şi în acelaşi timp integritatea umană. Cartea „Privirea din afară” redă tocmai eforturile şi oportunităţile autorului în această luptă pentru carieră.

Doru Mărgineanu este de profesie biofizician. Şi-a creat un nume în ţară, chiar în anii comunismului, dar şi-a creat acelaşi bun renume în domeniul biofizicii pe plan internaţional; aşa se face că la o vârstă de certă maturitate a reuşit să părăsească România, obţinând un job în Occident şi reuşind să îşi clădească acolo o viaţă model. Dorul de ţară nu l-a părăsit însă nicio clipă, iar marele său vis s-a împlinit: lansarea cărţii sale de memorie, în România.
Despre Doru Mărgineanu biofizicianul ne vorbeşte C.D. Zeletin:

„Coborâtor dinspre mamă din Ţinutul Muscelului, iar dinspre tată din Mărginimea Sibiului (de aici şi numele), el rămâne – după părerea mea – una dintre cele mai admirabile minţi ale biofizicii româneşti, atât în privinţa cercetării ştiinţifice, cât şi a artei didactice.

Privită în ansamblul ei, viaţa lui e construită cu grijă şi persuasiune de benedictin – dacă aş putea spune, forţând semantica – laic: nu lasă nimic în seama întâmplării, a curgerii spontane a lucrurilor. A fost şi este stăpân pe viaţa lui. Îl caracterizează efortul bine chibzuit în aria ţării sale, cu posibilităţile şi labilitatea ei, fără a subestima ori a se sustrage contactului continuu şi reconfortant cu lumea internaţională a ştiinţei”, spune C.D. Zeletin.

FRAGMENT

"… mai bine în satul tău fruntaş

În afara perioadelor de agitaţie legate de desfăşurarea reuniunilor naţionale ale secţiei de Biofizică din USSM, sau de alergătura incredibilă fără de care era imposibilă orice plecare în străinătate, la mijlocul anilor ’70 viaţa îmi curgea fără vârtejuri, între malurile normalităţii cu care eram obişnuit.
Băiatul a fost crescut până la trei ani de mama, practic mutată la noi, după care l-am înscris la o grădiniţă de pe strada Mendeleev, lângă Piaţa Romană. Am avut bucuria să aibă o educatoare foarte bună, bucurie care s-a repetat şi în 1977, când a început şcoala primară, unde a avut o învăţătoare tot foarte bună. Centrul de radiobiologie „al lui Claude”45, unde fusese repartizată Ilca la absolvirea facultăţii, în 1968, devenise institut de radiobiologie al armatei, iar faptul că era angajată a Ministerului Forţelor Armate (numele de atunci al M.A.N.) făcea ca ea să aibă un salariu sensibil mai mare decât al universitarului ei soţ… care compensa însă cu meditaţiile. În 1972, Ilca a fost admisă la doctorat în biofizică, tot la profesorul VV, iar în octombrie 1975 a plecat de la „armată” la Institutul „Dr. Victor Babeş” – o instituţie medicală prestigioasă, al cărei director era regretatul profesor Ioan Moraru.

Colegii de atunci

Cu toţi colegii de la Biofizică aveam raporturi amicale, iar cu câţiva eram în relaţii efectiv apropiate, vizite reciproce de familie şi, mai ales, destule ieşiri între băieţi la restaurante. Restaurantele continuau să fie la fel de bune ca în deceniul precedent şi în niciunul nu aveam inhibiţia că nota de plată ne va pune în dificultate.
Din acea perioadă, mă revăd cu amicul domnu’ Leahu la „Capşa”, unde toată ambianţa, meniul şi serviciul mă lăsau să visez că tout va pour le mieux dans le meilleur des mondes şi făceau să-mi pară vii vechi lecturi despre acel celebru loc de întâlnire al protipendadei intelectuale de pe timpuri. Acolo, la o altă masă, îl revăd pe Marin Preda singur şi îngândurat, în dosul ochelarilor lui groşi. Tot de atunci, mă revăd cu mai mulţi colegi şi cu Şeful în excelentul restaurant „Mignon” de la Piaţa Amzei, deschis de fraţii Chivu, doi mandatari profesionişti şi entuziaşti.
Relaţii foarte amicale am avut în acei ani şi cu colegi din alte catedre preclinice, dintre care mi-i reamintesc cu deosebită pregnanţă pe Caius D. şi pe Laurenţiu P., foşti doctoranzi ai profesorului Ilie Diculescu, şeful Catedrei de Histologie şi biologie celulară. Cei doi erau doar cu câţiva ani mai în vârstă decât mine şi aveam atunci preocupări ştiinţifice apropiate. Pentru amândoi am avut în deceniul anilor ’70 apreciere efectiv superlativă, care a rămas global-pozitivă şi în anii ’80, dar vieţile noastre au luat drumuri radical diferite odată cu plecarea mea din ţară în decembrie 1988. După 1990, ambii au avut
ascensiuni sociale absolut excepţionale, care ne-au distanţat în mod obiectiv, iar direcţia evoluţiei lor ne-a separat şi subiectiv.

Poate că imaginile acelor foşti prieteni apropiaţi îmi vor mai reveni în retrăirea trecutului, dar, în virtutea preceptului de mortuis nihil nisi bene, nu evoc personalitatea regretabil ambiguă care a devenit Laurenţiu după 1990 şi nici ceea ce s-a dovedit că fusese deja în anii ’80, lăsând cititorului eventual interesat să afle singur. Iar despre personalitatea complexă care este Caius nu mai simt dorinţa să mă exprim din nou, căci îmi amintesc – ca nostimadă! – că mă exprimasem acum patru decenii, când m-a solicitat să îi scriu o recomandare pentru intrarea în PCR, ceea ce am făcut atunci cu plăcere. Acum
prefer să mi-l amintesc cu tandreţe pe bătrânul profesor de farmacologie Alfred Teitel, deja pensionat când l-am cunoscut eu, dar prezent zilnic în laboratorul lui, de care nu putea să se despartă. El fusese numit titular al farmacologiei în 1948, la reforma învăţământului, ca om al partidului, dar era un pasionat de munca experimentală şi s-a afirmat profesional prin publicaţii în reviste internaţionale de specialitate.

După pensionare, „moş Teitel” era un vizitator obişnuit la Biofizică, unde Şeful îl trata cu deferenţă, în timp ce succesorul lui la şefia Catedrei de Farmacologie, profesorul Carli Marcu (evreu ca şi el), îi făcea zile fripte, dorind să nu-l mai vadă pe acolo. Voinţa stranie a sorţii a fost ca „moş Teitel” să emigreze în Germania în ianuarie 1977, iar clădirea în care locuise să se prăbuşească la cutremurul din 4 martie al acelui an, în timp ce Carli Marcu a fost una dintre numeroasele victime bucureştene ale acelei calamităţi!?! Eu i-am fost prezentat profesorului Teitel încă de la începutul activităţii mele la Biofizică în 1969, apoi am avut cu el numeroase discuţii interesante de-a lungul anilor, iar când a plecat mi-a lăsat cadou diverse lentile şi prisme optice din vechiul lui laborator privat de analize medicale.

Îmi amintesc şi că la el am cunoscut un tânăr medic militar, pe care profesorul Teitel îl considera elev preferat al lui. Acel fost tânăr medic militar, devenit între timp general şi profesor de farmacologie, este acum academician şi Secretar general al Academiei Române… bătrânul profesor avea fler!

Din primii mei zece ani de activitate, petrecuţi în colectivul de Biofizică de la Medicină, îmi amintesc fără nicio stinghereală că am avut relaţii cordiale şi cu colegi din Catedra de Ştiinţe sociale („de marxism”), faţă de care nu aveam alt reflex de circumspecţie decât prudenţa şi ocazionala prefăcătorie practicate curent, pe care avusesem destul timp să le asimilez până la vârsta aceea. De fapt, interesul meu cultural referitor şi la subiecte din afara specialităţii profesionale (interes al liceanului, pe care l-a păstrat inclusiv pensionarul de azi) m-a făcut să am o reală atracţie faţă de filozofia ştiinţei, domeniu în care m-am şi exprimat prin câteva mărunte publicaţii. Aşa se face că în anii ’70, la care mă refer acum, am participat cu plăcere la dezbateri de epistemologie, animate de conferenţiarul Florin G., care preda filozofia la Medicină şi cu care am avut discuţii interesante. De altfel, materia de filozofie pe care o avusesem în anul IV de facultate, numită „materialism dialectic şi istoric”, fusese efectiv de interes prin conţinutul cursului şi, mai ales, prin nivelul seminarului. Am avut şansa ca seminarul să ne fie ţinut de un asistent foarte tânăr, a cărui stăpânire a fundamentelor ştiinţei ne fascina. Era Ilie Pârvu, ulterior eminent profesor de filozofia ştiinţei.

Chiar şi în materia numită „socialism ştiinţific” din anul I de facultate, materie tipică de îndoctrinare cu ideologia politică a partidului, găsisem oarecare elemente culturale de interes, la cursurile şi seminariile ţinute cu profesionalism de lectora Janina Ianoşi (soţia lui Ion Ianoşi). Iar pe colegii din Catedra „de Marxism” de la Medicină din anii ’70 nu îi percepeam neapărat şi în bloc drept politruci, ci persoane la fel de diverse ca toţi ceilalţi.

Printre ei, era şi cineva net diferit de toţi ceilalţi, Silviu Brucan, aflat atunci într-un regim pe care l-aş numi de „ostracizare confortabilă”, o situaţie la fel de sui-generis ca şi personajul însuşi. Avea gradul (şi, desigur, salariul) de profesor, fără să aibă doctorat şi nici vreo licenţă universitară, în schimb nu i se dădea dreptul să ţină cursuri, ci avea o aşa-numită normă de cercetare. Cursurile de socialism pentru studenţii medicinişti erau ţinute de doi conferenţiari „nici aşa, nici aşa”, foşti mărunţi activişti de partid, potriviţi pentru debitarea cu aplomb a sloganurilor găunoase. În şedinţele organizaţiei de partid şi la dezbateri organizate în catedra lor, Brucan nu lua aproape niciodată cuvântul, dar nu avea deloc aerul inhibat, ci doar indiferent, fiind clar că e dintr-o altă lume. Odată, la invitaţia Şefului (VV), ne-a ţinut o informare politică, agreabilă prin tonul de neutralitate, diferit de limbajul de lemn obişnuit în acel gen de acţiuni, dar nu pot spune că a fost chiar ceva memorabil. Brucan venea adesea la Biofizică la o cafea la domnu’ Leahu, aşa că am avut repetate ocazii să îi ascult povestirile recentelor lui drumuri în SUA, unde tocmai publicase o carte şi era invitat să conferenţieze. Personajul era interesant, cu aura trecutului său de ambasador în America şi era evident inteligent, dar nu şi agreabil, cu o nedisimulată lipsă de empatie. Cine oare ar fi putut să îşi imagineze, în anii când eram în aceeaşi organizaţie de bază, că nomenclaturistul sexagenar, deja cvasipensionat şi aflat atunci, în mod evident, pe linie moartă, urma ca peste încă un deceniu să mai joace un rol atât de marcant cum a fost al său în anii 1987-1990?" (Fragment din „Privirea din afară”, de Doru Mărgineanu, Copyright Editura Vremea)