Povestea poetului care şi-a înscenat moartea ca să-şi bată joc de lumea literară

Dimitrie

Una dintre marile capcane în care a căzut presa românească de-a lungul istoriei a fost pusă la cale de Dimitrie Stelaru, în 1940. Stelaru, poet român, comparat cu Edgar Allan Poe pentru stilul său boem de viaţă, şi-a înscenat moartea dintr-o poftă nebună de a-şi bate joc. "Din cauza tâmpiţilor dimprejur, din cauza proştilor pământului", îşi explica el gestul.

S-a întâmplat mereu, se întâmplă şi azi. La moartea unui scriitor sau actor, prietenii dar şi duşmanii se reped să evoce plenar memoria defunctului. În urmă cu şapte decenii, un om şi-a bătut joc de aceste obiceiuri funerare. Se numea Dimitrie Stelaru.

Dimitrie Stelaru (1917 - 1971), pe numele său adevărat Dumitru Petrescu, a publicat 20 de cărţi, majoritatea de poezie. Istoria literară nu l-a reţinut însă între marii poeţi ai secolului al XX-lea, dar în scurta lui viaţă şi-a trăit momentele de glorie.

În 1968, Dimitrie Stelaru îi povestea poetului Adrian Păunescu cum şi de ce şi-a înscenat moartea în vara anului 1940. Interviul a apărut în cartea lui Păunescu, "Sub semnul întrebării".

Adrian Păunescu: Acceptaţi să stăm puţin de vorbă?
Dimitrie Stelaru: Am citit interviurile dumitale. Văd cum întrebi. N-aş vrea să mă încurc.

Lăsaţi-mă să vă întreb!
Cine ştie ce o să mă întrebi? O să mă întrebi unde stau. N-am ceva deosebit de spus.

Aţi făcut multe gesturi teribile. De ce le-aţi făcut?
Din cauza tâmpiţilor dimprejur, din cauza proştilor pământului.

Vă rog să ne spuneţi care este gestul, între toate, cel mai teribil...
Mi-am anunţat odată moartea la ziarul "Semnalul". S-a dus Constantin Almăjeanu (n.r. - poet teleormănean, nepot al lui Gala Galaction) şi a spus că sunt rece. Rece? au zis cei de la "Semnalul". Da, rece, a răspuns Almăjeanu. Mort! Şi presa a început să anunţe moartea poetului Stelaru, care, ca şi atâţia alţii, din pricina condiţiilor ş.a.m.d. a murit. Da, încă şi tipii care-mi erau duşmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunţarea ştirii că am murit.

Cum v-a venit ideea să anunţaţi opinia publică de propria dumneavoastră moarte?
Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămână a urlat presa. Şi când eram pe cale de dispariţie din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta şi s-a făcut alb. Credea că sunt stafie. Toţi credeau că sunt stafie. După aia, presa a început să urle: "De ce a murit şi a înviat Stelaru?!".

Dimitrie Stelaru, în creion

În autobiografia "Zeii prind şoareci", Stelaru detaliază: "Şi vecinele, babele-cotoroanţe, auziseră de moartea mea. Unele aveau lacrimi sincer îndurerate de o astfel de moarte timpurie. Ziarele de dimineaţă, de după-amiază, săptămânalele scriau. Societatea Scriitorilor se cutremura. Duşmanii scriau «Prietenul nostru a plecat fără să-şi ia rămas bun...». În presă se deschid liste de subscripţie pentru înmormântare. Banca Naţională oferă 2.000 de lei. «Vagonul mortuar - scria într-un ziar - pleacă spre Turnu Măgurele (n.r. - locul natal al poetului)». Acolo aşteptau vagonul mortuar trei căruţe pline cu bucate, pomană să-mi fie (când trăiam nu mi-au trimis un pachet măcar) din partea unor neamuri".

În "Universul Literar" (una dintre cele mai de seamă dintre gazetele literare ale timpului), în ediţia din 15 iunie 1940, apare un lung laudatio postum la adresa lui Dimitrie Stelaru. Mare tristeţe şi jale: "Cad frunzele mereu, nu numai toamna, şi cu fiecare din ele se înnourează tinereţea noastră. [...] Moartea... Aripa grea, de neînduplecat, care ne loveşte din când în când - sfidătoare - fraţii de gând şi vârstă, apropiindu-ne mereu de Ea. L-a săltat de astădată pe Dimitrie Stelaru. Tocmai când cireşar svârlea, la toate răscrucile, lumini. Trecuseră în rod pârgurile..."

"Universului Literar", unul dintre ziarele care au căzut în plasa lui Stelaru

"Învierea" lui Stelaru a venit ca un trăsnet în redacţia "Universului Literar". Cum să dezminţi moartea unui om? Ce erată să dai? "Universul Literar" a încercat să dreagă daravela cu umor, într-un grupaj de caricaturi (foto) care înfăţişau alaiul funerar al lui Stelaru, alături de o scurtă explicaţie scrisă cu obidă: "Timidul poet Petrescu, zis Orfanu, zis Stelaru, a făcut să se lanseze zvonul morţii sale prin bere rece. Până să se verifice autenticitatea faptelor, i se făcuseră onorurile funerare, cu muzică şi panegirice (n.r. - elogii)".

Patru zile a stat Stelaru ascuns în camera în care îl ţinea de milă prietenul şi complicele său, Constantin Almăjeanu. Seara se distrau împreună citind în gazete despre „moartea poetului cu oţele sclipind în ochi şi freamăt de iubire". Dar, într-o dimineaţă, Stelaru a pornit spre frizerie. Simţea că trebuie să se tundă. L-a văzut poetul şi actorul Emil Botta, pe strada Brezoianu şi a strigat „Stafie". După frizerie, Stelaru s-a înfăţişat la Café de la Paix, unde a mâncat friptură şi a băut vin, singur la o masă, în vreme ce scriitorimea îl privea speriată.

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată fericirea...

Înscenarea propriei morţi nu a fost o sincopă în existenţa poetului Stelaru. Toată viaţa lui a fost aşa. O şaradă. A trăit numai 54 de ani, dar ce ani...

Se naşte la 8 martie 1917 în comuna Segarcea din Vale, judeţul Teleorman. După ce tatăl său moare în Primul Război Mondial, mama lui Stelaru se recăsătoreşte cu un adventist de ziua a şaptea. Adventistul îl trimite pe adolescentul Dimitrie la şcoala de pastori adventişti de la Stupini, judeţul Braşov. Debutează cu poemul „Mângâietorul", în revista adventistă „Semnele Timpului". Nu se adaptează în internat - multă dogmatică şi mâncare vegetariană - şi evadează în iunie 1935, la 18 ani, intrând abrupt în viaţa de haimana, înconjurat de sărăcie şi hazard.

Calic şi nomad, cu geamantanele vieţii mereu pregătite, salahoreşte în portul Constanţa (unde câteodată se îmbăta şi se arunca în valuri fiind de fiecare dată salvat de marinari). E brutar la Iaşi, apoi zidar la Bacău, unde doarme sub cerul liber, „pe nisipul Letei". Vine în Bucureşti, hamal în Gara de Nord. Umblă famelic prin mahalalele Capitalei şi se umple de păduchi într-un azil de noapte de pe Calea Griviţei. Pleacă miner la Petrila şi mai târziu locuieşte într-o fostă şcoală, plină cu şobolani, la Sighişoara, dar nu conta câtă vreme iubea acolo o săsoaică blondă pe nume Herta.

Sunt hamal în portul Constanţa
Car saci cu ciment
Duc lăzi cu geamuri
Şi mănânc ce găsesc.
(1941)

Dimitrie Stelaru în anii tinereţii sale nebune

E un paria în cel mai pur sens al cuvântului, în nişte ani atroce - război urmat de stalinism - în care puţini paria au rezistat în România. Stelaru scrisese încă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial versuri anti-fasciste şi anti-burgheze. Fusese, aşadar, un „ilegalist". Deşi a fost un poet apolitic, a făcut totuşi, la ocazii, elogiul „omului nou".
Trăieşte ca un boschetar dar nu se dedă tentaţiilor de a cerşi sau a fura. Devine însă alcoolic. Scrie pe bucăţi de hârtie mototolită versuri pe care le împrăştie pe la ziarele vremii „Universul", „Adevărul literar şi artistic" „Dimineaţa", „Timpul", „România Literară".

Cu banii din munca cu ziua îşi face loc în cafenele şi „bombe" frecventate de literaţi. Astfel ajunge să pună mâna pe volume din poezia mare, europeană: Rilke, Mallarmé sau Baudelaire. Îl cunoaşte pe academicianul şi poetul Eugen Jebeleanu care îi schimbă numele poetic din „Dimitrie Orfanu" în „Dimitrie Stelaru", spunându-i „cum iscăleşti tu Orfanu când tu eşti stelar?!". Prin Jebeleanu ajunge la marele critic literar Eugen Lovinescu şi multe drumuri i se deschid astfel. Lovinescu avea să-l descrie pe Stelaru aşa cum l-a cunoscut la prima întâlnire, în toată splendoarea lui pestilenţială: „Liliac, ghem cenuşiu, mizer, de carne flască, ochi vegetali, vineţi. Scurte îngâimări ininteligibile la orice întrebare, atitudine de jivină încolţită, gelatinos, melc căruia i-a căzut calcarul din spate"

Sângele meu nu-i al meu
Mi-e teamă să-i zic „mine" şi să-i zic „eu".
(Dragostea zorilor)

Se însoară de trei ori, prima dată, la Turnu Măgurele, cu o profesoară de filosofie, care munceşte din greu ca să-l ţină pe el poet. Când femeia pleca la cursuri, Stelaru ieşea pe străzile din Turnu Măgurele plimbând un câine botezat Muc. Un om plimbând un câine, într-un oraş de provincie, la începutul anilor ‘50! Din prima căsătorie rezultă o fiică. Stelaru părăseşte cuibul nemaisuportând cenzura familială. Apoi, întâlneşte o pictoriţă lângă care stă şase ani, apoi pleacă. După două intelectuale se opreşte în 1964 la o casnică din Turnu Măgurele, cu care are un fiu.
Chinuit de reumatism şi cu inima slăbită (insuficienţă cardiacă), Stelaru moare la Buftea, la 28 noiembrie 1971.

În dimineaţa aceasta m-am trezit lângă Maria-Maria
Pe scândurile patului pline de păduchi şi de sânge
Şi-am sorbit moartea ca pe o otravă.
(Maria-Maria)

Dimitrie Stelaru, cu câteva luni înainte să moară. În dreapta - fiul său, Eunor

Minciunile. Deşi toţi apropiaţii săi ştiau că a terminat-o cu şcoala după a doua clasă de liceu, Stelaru îşi lua libertatea de a spune că a studiat literele şi filozofia şi că ar fi fost, la un moment dat, profesor undeva în Transilvania.

Insomniac. Fiecare noapte era o noaptea albă. „Noaptea umblu, noaptea umblu cu stiloul, cu hârtia. Atunci e linişte supremă, atunci se poate face câte ceva. Ziua - nu!", îi mai declara el lui Adrian Păunescu în 1968.

Impostor. Când rămânea fără bani, sculpta ramuri de copaci, dându-le forme ciudate de păsări, şerpi sau oameni gârboviţi, şi le vindea în oraş ca opere de artă.

Deznădejdea. „Eugen Barbu l-a văzut odată plângând pe stradă şi, crezând că i se întâmplase o mare nenorocire, l-a întrebat cu ce-l poate ajuta. Dar ajutorul material nu-l interesa. Iubea", notează Emil Manu în cartea „Dimitrie Stelaru - Monografie".

Sunt o trestie sfâşiată de vânt
În mijlocul mlaştinii râioase.
Taverna aceasta miroase-a pământ,
A cer şi a fete frumoase.
(Taverna)

Lehamitea. La maturitate, când devenise şi el un nume în poezia românească iar alţi poeţi mai tineri veneau să-i citească producţiile lor, Stelaru le punea condiţia: "Bine, îmi citiţi numai dacă îmi aduceţi cireşe". Asta se întâmpla iarna, când nu erau cireşe.

Impertinenţa. În 1942, marea actriţă Maria Filotti pune la cale un spectacol pentru ajutorarea lui Dimitrie Stelaru, care se zbătea în sărăcie. Stelaru ia parte la spectacol dar nu mai aşteaptă finalul piesei ca să încaseze suma strânsă din vânzarea biletelor. Merge la pauză în cabina actriţei şi-i cere banii. Deşi contrariată, Maria Filotti îl însoţeşte la biroul casieriţei, care-i numără 90.000 de lei. Evident, poetul nu mai asistă la continuarea spectacolului.

Lunatic. Când era întâlnit de câte un cunoscut pe stradă şi era întrebat, omeneşte, de unde vine, Stelaru răspundea: „Din Noapte"

Apogeul. A fost arestat pentru că a furat bani din scrinul unei proprietărese la care stătea în chirie. Cu banii furaţi voia să-şi facă statuie la un pietrar din Grozăveşti. Scapă de puşcărie după ce doctorul Dumitru Bagdasar, directorul Spitalului Central din Bucureşti, îl declară nebun şi-l internează o vreme la Bălăceanca.

În noaptea asta Moartea stă cu noi la masă,
Înaltă, despletită, tulbure mireasă...
(poezie scrisă în seara de 4 aprilie 1944, la beţie, ad-hoc, într-o crâşmă de pe Calea Griviţei sub trepidaţiile produse de bombardamentele avioanelor americane)

Urechea lui Tonegaru

Constant Tonegaru, poet român şi el (1919 - 1952)

Dimitrie Stelaru s-a legat printr-o prietenie puternică de un alt "nebun" pe nedrept uitat la poeziei româneşti: Constant Tonegaru. Iată cum îl descrie Stelaru pe Tonegaru: "Era un tip înalt ca o prăjină. Avea lulea. Când mi-a arătat prima orară versuri de-ale lui, m-am cam enervat: «Începe şi tu cu ceva nou!». Şi i-am dat câţiva suprarealişti să-i citească: «Du-te acasă, citeşte toată noaptea şi pe urmă scrie. Te-aştept dimineaţă!». Aşa a făcut. A venit cu nişte poezii cu o pisică moartă într-un tramvai şi nu ştiu ce. După două-trei săptămâni, când mi s-a părut că e gata, l-am dus la Lovinescu. A citit şi a avut succes. Era destul de trăsnit. Taică-său era marinar şi trebuia să transporte o dată, în Turcia, o corabie de oi. Pe drum, bătrânul Tonegaru, ce i-o fi dat prin cap, a tuns oile şi le-a dus la negustor tunse. Negustorul, cum e şi normal, n-a vrut să le ia. Şi l-a dat în judecată. Dar procesul s-a tărăgănat. Când au venit judecătorii să constate faptul, lâna crescuse pe oi. Altădată, Tonegaru, bătrânul, s-a întors din Africa aducând cu el, de la vreun şef de trib, nişte urechi de negri. Când Constant Tonegaru a citit prima oară versuri în cenaclul lui Lovinescu, înainte de a începe să citească a scos din buzunar o ureche mumificată şi i-a aruncat-o pe masă lui Lovinescu. «Ce-i asta?», a zis Lovinescu. «Ce să fie», i-a răspuns Tonegaru, «o ureche». A citit. A plăcut. A scos pe urmă volumul de poezii «Plantaţii». La început se numea «Plantaţii de cuie». I-am spus: «Dă-le dracului de cuie!»".

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decât Umilinţa;
Dar până când, înger vagabond, până când
Trupul acesta gol şi flămînd?
(Înger vagabond)