Marius Chivu, scriitor: „Din călătoriile moderne lipsesc neprevăzutul, nesiguranța și disconfortul“
0Cu mintea deschisă și internetul oprit, scriitorul Marius Chivu pornește în călătorii pe tărâmuri mai puțin accesibile, considerate atipice de mulți turiști moderni.
Despre călători, regretatul antropolog Vintilă Mihăilescu afirma că „Majoritatea văd amintiri din clipa în care ajung undeva; unii se văd tot pe ei; câțiva doar văd altceva“. La fel ca în primele sale jurnale de călătorie, și în „Trei săptămâni în Atlas“ (Editura Humanitas, 2023), Marius Chivu este unul dintre hoinarii care văd – și scriu – altceva. Pleacă întotdeauna la drum fără telefon sau conexiune la internet, lăsându-se ghidat, în schimb, de oamenii locului și de hărți din hârtie. Drumul său ne poartă și pe noi, cititorii, prin furnicarul din Casablanca, Fes, Rabat, Tanger sau Marrakech, pe culmile stâncoase ale Atlasului, urcând vârful Toubkal, sau prin furtunile de nisip ale Saharei.
„Weekend Adevărul“: Prima ta călătorie în străinătate a fost în studenție, la Chișinău, la un simpozion despre J.L. Borges. Cum a evoluat privirea ta de hoinar în tot acest timp?
Marius Chivu: Atunci, în anul 2000 și imediat după, când am văzut Elveția și Franța, aveai nevoie de vize, călătoreai cu autocarul, petreceai ore în șir la vamă, schimbai valută, astfel că orice ieșire din țară devenea o adevărată aventură în urma căreia te întorceai cu o mână de poze făcute pe film și cu multe suveniruri kitsch, gen magneți de frigider sau coastere. Pe atunci era greu să nu te comporți ca un turist. Cu timpul însă, acest comportament s-a epuizat prin repetiție, iar interesul de a călători în Europa, adică într-o cultură occidentală mai ușor de pătruns, s-a tocit odată cu privirea și cu faptul că Europa însăși a pătruns în România. Când am văzut primul Street Parade în 2001 în Zürich, în România abia se abrogase infamul Articol 200. Privind înapoi, pare că am călătorit concentric, îndepărtându-mă de casă tot mai mult, ca și cum aș fi avut nevoie să capăt o anume îndrăzneală pentru călătorii mai ample. În plus, interesul meu față de culturi s-a schimbat în timp: atunci voiam să văd și să fac poze, acum vreau să înțeleg și să scriu. Dacă înainte trimiteam acasă ilustrate, acum mă întorc cu cărți. Pe atunci călătoream mai aproape de casă căutând diferitul, pe când acum călătoresc cât mai departe de casă căutând mai degrabă familiarul.
Ce ne lipsește cel mai acut din călătoriile moderne?
Ne lipsesc neprevăzutul și hazardul, nesiguranța și disconfortul, improvizația și ocolul, micile riscuri. Practic, din călătoriile moderne lipsește aventura. Acum știm dinainte cum vom călători și ce anume vom vedea pentru că ni se spune ce să vedem: totul e dinainte planificat, rezervat, organizat, iar la fața locului ne folosim de internet și aplicații, excluzând orice șansă de rătăcire sau de interacțiune umană. Poți pleca de acasă pe un alt continent ca și cum ai vizita un parc mergând numai pe alei marcate, citind plăcuțele indicatoare. Spre exemplu, dacă ești bucureștean și vrei să vezi Machu Picchu, iei avionul de la București la Lima, de acolo găsești un autocar până la Cuzco, unde prinzi un tren până la Aguas Calientes, iar de acolo mai iei un microbuz până la poarta sitului – totul în trei zile și sub o mie de pași. Eu am preferat să urc pe jos o săptămână întreagă prin Anzi, chiar rătăcindu-mă și accidentându-mă, pentru că, atunci când ajung să văd un astfel de loc, vreau să simt că merit, că l-am onorat cum se cuvine cu dorință și curiozitate, cu efort și ambiție. Atunci când călătoresc, oamenii vor confort, siguranță și promisiunea că vor bifa toate obiectivele locale importante într-un mod cât mai eficient, adică în cât mai scurt timp. Majoritatea călătoriilor de azi sunt gata făcute, tu doar trebuie să te deplasezi și ți se vor arăta. De fiecare dată când oamenii află că eu călătoresc lăsându-mi telefonul mobil acasă, pe noptieră, sunt șocați sau neîncrezători că spun adevărul. Ca și cum nimeni, niciodată, n-ar fi călătorit nicăieri în lumea asta înainte de invenția telefonului mobil, a Internetului și a rezervărilor online. Dar să pleci cu internetul în buzunar e ca și cum ai pleca doar 10% într-o călătorie, iar dacă ești și activ în social media în tot acest timp, e ca și cum ai călători pentru ceilalți, pentru ochii și pentru aprecierea lor. Or, eu nu vreau să fiu un exponent, ci un recipient al călătoriei, vreau să mă izolez de lumea lăsată acasă și să mă integrez cu totul în cea pe care o vizitez. La modul ideal, mi-ar plăcea să călătoresc invizibil, adică fără însemnele că sunt străin, să existe cât mai puține semne și texturi culturale între mine și localnici.
O călătorie tabula rasa
Vorbești în carte despre „balastul rutinei, tabieturilor, convingerilor. Obișnuința și prejudecata sunt paraziții călătoriei“. Tu cu ce gânduri sau (pre)judecăți ai plecat la drum?
Un alt principiu al modului meu de a călători este că nu mă documentez dinainte cu privire la țara pe care o vizitez, preferând să-mi păstrez intacte curiozitatea și entuziasmul, să depun eforturi cât mai mari de înțelegere, să observ și să aflu cât mai mult la fața locului. Nu vreau să recunosc lucrurile citite acasă, vreau să le descopăr singur. Vreau să mă las surprins, să fiu uimit în mod natural, să fiu nevoit să pun întrebări, chiar dacă risc să rămân nedumerit. Prefer o nelămurire la fața locului, decât o instruire în prealabil. „Trei săptămâni în Atlas“ și celelalte cărți de călătorie sunt, de fapt, eforturile mele de a înțelege câte ceva despre Nepal, Peru și Maroc, ducându-mă acolo pe cont propriu. În cazul de față, sigur că cele mai mari prejudecăți legate de lumea arabă sunt cele legate de statutul femeii și de manifestările religiei. La fața locului, străbătând 14.765 de kilometri de-a lungul și de-a latul Marocului, vizitând toate orașele mari și câteva mai mici, dar de mare însemnătate istorică și culturală (Essaouira, Chefchaouen), aproape 20 în total, bătând la pas toate marile medine marocane (Marrakech, Fes, Tetouan, Tanger, Rabat), urcând vârful Toubkal, hoinărind prin Sahara și străbătând la pas defileul Dades, ajungând până la Dakhla, zona de conflict din Sahara de Vest, ultimul teritoriu nedecolonizat de pe Planetă, întâlnind de fiecare dată oamenii locului, imaginea mea este acum mult mai complexă despre ce înseamnă „lumea arabă”. În plus, la întoarcere, în timp ce pregăteam cartea, am citit mult despre Maroc, Sahara, Profet, Islam etc., cărți de eseistică, istorie, literatură de ficțiune. Dușmanul sau, mai bine zis, leacul prejudecății este călătoria. E unul dintre motivele pentru care prefer să călătoresc astfel.
Ne plac agitația și energia din Maroc pentru că sunt atât de diferite de viața noastră de est-europeni, mai mult sau mai puțin predictibilă și reglată economic?
România numai reglată economic nu este, iar predictibilul există doar în termenii dezastrelor: vezi recentele tragedii de la Botoșani, 2 Mai sau Crevedia, care le continuă pe cele de la Berevoești, Caracal, Colectiv și restul, multe uitate. În ceea ce privește agitația, pitorescul și haosul, e suficient să mergi în târgul de vechituri Valea Cascadelor sau în bâlciul de la Polovragi (Gorj) de Sfânta Marie, spre exemplu, să te simți ca-n orice cartier marocan. Din acest punct de vedere, avem Maroc și acasă, în nenumărate locuri din România. E adevărat însă că exotismul transformă medinele marocane într-un loc de refugiu și încântare pentru europeanul urban, obișnuit cu ordine, curățenie, standarde, norme, legi, prețuri fixe. După o vreme însă, această lume te stoarce de puteri, căci e foarte solicitantă, îți întinde la maximum toate simțurile. O singură zi petrecută într-o medina te poată lăsa cu febră. Am încă temeri despre cât de bine am reușit să redau în carte atmosfera din medinele marocane; cred că m-am descurcat mai bine cu deșertul.
Dedublarea din vârful muntelui
Dacă închizi ochii și te gândești la Atlas, ce imagini, ce gusturi și ce mirosuri îți vin primele în minte?
Am trei imagini întipărite în memorie, toate se află fotografiate în carte, dar cea mai frumoasă este chiar din vârful Toubkal (4.167 de metri), când vedeam ploaia înaintând spre noi sub forma unor fuioare. Voi asocia mereu gustul de Fanta Munților Atlasului și cred că mirosul caprelor sălbatice este mirosul ascensiunii spre Toubkal.
În volum apar o serie de dedublări, fragmente filosofice aparținând spiritului Tashihattawak. După escaladarea terifiantă a Toubkalului, cum ți s-a schimbat perspectiva asupra a ceea ce Ruxandra Cesereanu a numit, în cronica ei, viațamoarte?
Și când am avut rău de înălțime în Himalaya (după ce am depășit cota de 4.000 de metri) sau în Anzi (când ne apropiam de 6.000 de metri), am simțit o formă de epuizare combinată cu panică, dar pe munte, în astfel de momente, ajungi să te observi cumva din afară și să te încurajezi ca pe-un prieten. Se produce o formă de dedublare în care te recunoști doar parțial, ca și cum altcineva face ce face în locul tău. N-aș merge până acolo încât să invoc teama de moarte, nici nu cred că-ți permiți cu atâta adrenalină în tine, dar există întotdeauna momente dificile în care-ți trece prin cap că poate ai făcut o prostie angajându-te să urci atâta. Moartea este, într-un fel sau altul, însoțitoarea oricărei călătorii și e suficient să urmărești știrile de-a lungul unei singure veri: întotdeauna câțiva nu se mai întorc acasă, fie mor înecați la mare, fie se prăvălesc de pe munte, fie au accidente de mașină pe drumurile patriei plecând sau venind din vacanțe. Alții s-au întors teferi din safari. Deci nici măcar nu e nevoie să pleci prea departe de casă ca să mori petrecându-ți timpul liber. În cuvântul introductiv al cărții citez panseul lui Pascal, care credea că toate nenorocirile noastre survin din faptul că plecăm de acasă. Dar a sta numai acasă nu înseamnă să trăiești o viață.
Cerc închis
„Allah est Le Seul“, îți traduce Monsieur Moustache vorbele unui bătrân arab, iar ție ți se pare mai întâi că a spus „Allah est seul“. Ce urme au lăsat în tine zilele în care te-ai trezit și te-ai culcat în sunetul chemării la rugăciune?
Poezia e singura formă de rugăciune pe care o mai practic, însă recunosc că am ascultat cu plăcere, uneori chiar cu un anume fior, chemările la rugăciune. Mai puțin cele din zori – noroc că sunt scurte și adormeam la loc. Mai interesant a fost să observ obișnuințele bărbaților, faptul că uneori nu apucau să ajungă la moschee și atunci se închinau în parcuri, în cafenele, pe marginea drumului, în deșert, unde abluțiunile, spălarea ritualică pe o parte a corpului, se fac cu nisip. Ori faptul că femeile erau scutite de ritualul celor cinci rugăciuni ale zilei. Am văzut femeie tinere care-și așteptau soții la intrarea în moschee, dar am văzut și mici moschei destinate femeilor, numărul acestora fiind însă extrem de redus. Apropo de prejudecăți, ai zice că cinci rugăciuni pe zi sunt cam multe și că oricum rugăciunea ar trebui făcută în privat. Dar, uneori, ateul din mine își poate suspenda necredința și poate înțelege necesitatea rugăciunii constante și colective, pe undeva o găsește chiar frumoasă în grandoarea iluziei pe care se sprijină. Îmi place doar rugăciunea altora. Prefer s-o privesc, nu s-o rostesc.
Ce ți-a mai scris despre călătoria lui „preotul celor care au probleme să creadă“ din Essaouira?
Am observat că multor cititori le-a plăcut episodul întâlnirii cu acel preot catolic olandez gay care venise în Maroc pe urmele unei mai vechi călătorii făcute cu fostul lui partener, care între timp murise. Nu ne-am scris, probabil amândoi am considerat că acea conversație a noastră din Essaouira, când am mâncat împreună pește la o măsuță în stradă, a deschis și a închis perfect întâlnirea noastră accidentală. În cele din urmă, el a ajuns în jurnalul meu și mă întreb dacă și eu apar în jurnalul lui, la care scria, ca și mine, zilnic, în timpul călătoriei. Unele întâlniri nu trebuie urmărite, frumusețea lor stă în hazard și în efemer.
„Acasă este locul unde încetează toate încercările mele de a scăpa“
Din 2020, stai mai mult la Slătioara de-a lungul anului. În momentele când te întorci, te simți turist în București?
Da, după trei ani de locuit în casa de la țară, acum îmi împart timpul, în egală măsură, între București și Slătioara. Am observat schimbări destul de mari întors în Capitală: Calea Victoriei, care a devenit în sfârșit prietenoasă cu pietonii, marcajul pentru nevăzători din stațiile de metrou, prezența imigranților în curierat și în domeniul HoReCa... Nu mă simt turist, mă simt un țăran sufocat, cel puțin în primele zile, de praf, zgomot, miros greu. Vara, orașul a devenit de-a dreptul ostil vieții.
Cafeaua, vinul și privirea femeilor
Ce ți-a lipsit cel mai mult din România? Și, invers, ce ți-a lipsit cel mai mult din Maroc atunci când te-ai întors?
Când călătoresc, nu-mi lipsește nimic de acasă, mă avânt cu totul în traseul și ritmul călătoriei. Când m-am întors din Himalaya, mi-am dat seama că nu-mi mai aminteam codul de interfon. La nivel concret, în Maroc mi-a lipsit vinul (aș fi băut un pahar din când în când), iar din Maroc îmi lipsesc cafeaua făcută la marginea străzii, fructele de cactus și privirile femeilor.
În care dintre aceste trei mari călătorii pe care le-ai făcut te-ai simțit cel mai fericit?
Poate în Himalaya, pentru că era prima dată când ajungeam atât de departe, și nu mă refer doar la distanța în kilometri față de casă. Niciodată n-am mai putut fi atât de inocent, deopotrivă drept scriitor și drept călător. Acolo am și plâns la un moment dat, copleșit de frumusețea și de măreția naturii.
Ai plecat ca să te simți străin, îi spui lui Monsieur Moustache și, în afara acestor peripluri de câte trei săptămâni, călătorești mult pentru festivaluri de muzică și de literatură, în țară și în afara ei. Totuși, ce înseamnă „acasă“ pentru tine?
Cred că fiecare dintre noi are mai mulți „acasă“. Cel mai acasă mă simt în casa mea de la țară, fosta casă a bunicilor în care am crescut, pe care am renovat-o cu mâinile mele, transformând-o într-un fel de muzeu al familiei. Cele mai multe dintre „pieile“ mele aici se regăsesc. În plus, aici am și cea mai mare bibliotecă, construită separat de casă, într-un fost grajd. Aș putea spune, așadar, că acasă este locul unde se află amintirile, cărțile și muzicile mele. Sau, cum ar zice Naguib Mahfouz, locul unde încetează toate încercările mele de a scăpa.
Se încarcă comentariile...
