Marius Bodochi, actor: „Îmi place scena că este spaţiul greşelii. În viaţa privată am avut multe greşeli şi nu prea am învăţat din ele“ INTERVIU

Marius Bodochi / FOTO Inquam Photos

Marius Bodochi (62 de ani) este unul dintre acei mari artişti care trăieşte pentru meseria lui, după cum chiar el mărturiseşte: „un actor ţinut acasă e un actor pedepsit“. El spune că scena îi este spaţiul preferat al vieţii pentru că este singurul loc în care din orice greşeală se învaţă şi povesteşte despre cum i s-a împletit viaţa profesională cu cea personală.

„Weekend Adevărul“: Domnule Bodochi, cum a arătat copilăria dumneavoastră în Clujul anilor ’60?

Marius Bodochi: Clujul în anii ’60 oferea multe lucruri pentru un copil. Făceam sport, mergeam la spectacole – erau casele de pionieri pe atunci, foarte bune pentru un copil, pentru că erau cercuri de teatru, de pictură, de tot felul de lucruri care fac bine unui copil. Zic că sunt foarte bune pentru că din hobby-uri de felul acesta se nasc pasiuni, iar din pasiuni poate să apară şi o profesie.

Aşa s-a întâmplat şi la dumneavoastră?

Da. M-am dus la cercul de teatru la Casa Pionierilor unde am făcut teatru de păpuşi cu o regizoare de la Teatrul Naţional din Cluj, doamna Rodica Radu. Ea a fost primul om care mi-a zis că am aptitudini să mă fac actor. Eu încă nu fusesem la teatru, nu văzusem cu adevărat un spectacol în afară de spectacolele de păpuşi. De-abia când aveam 12 ani am fost la primul spectacol şi am rămas atât de impresionat, încât am zis că asta vreau să fac. Însă pe atunci lumea nu te încuraja să te duci să te faci actor pentru că erau locuri foarte puţine.

Părinţii ce atitudine au avut faţă de dorinţa aceasta de a deveni actor?

Au avut o atitudine pozitivă. Am făcut şi ore de actorie, plătite de ei. În loc să iau ore de matematică, luam ore de actorie. Apoi, din nefericire, tatăl meu a murit la 46 de ani. Eu aveam vreo 18-19 ani atunci, iar dispariţia asta a lui m-a adus cu picioarele pe pământ bine de tot.

Cum arăta viaţa de familie în copilărie?

Eu zic că am avut o copilărie fericită. Provin dintr-o familie de oameni modeşti. M-am născut în Cluj şi pe la cinci ani ai mei s-au mutat din nou la ţară, unde aveam casă, asta prin anii ’60. Mama stătea acasă cu copiii, iar tatăl meu lucra, era merceolog. Apoi, când am început şcoala, în clasa întâi, ne-am mutat înapoi la Cluj. Familiile se întâlneau, duminica era un ritual şi acasă, cu masa în familie, cu mersul la biserică. În anii aceia era o bucurie de a trăi, oamenii erau parcă un pic mai înţelepţi, mai deschişi, şi se ajutau mult mai mult. Aveam senzaţia că era o mare familie. Acum am devenit mai egoişti, mai însinguraţi. În copilărie, pentru mine a fost foarte important că ai mei m-au dat de mic la grădiniţă şi am crescut între copii. Ţin minte că aveam un acvariu cu peşti la grădiniţă, de care eu eram responsabil: să fac curăţenie, să le dau să mănânce. Era o grădiniţă chiar în centrul Clujului, Grădiniţa Bob, era în curtea bisericii unde se căsătorise Veronica Micle cu Micle al ei.

A doua încercare, cu noroc

Spuneaţi mai demult că nu aţi intrat din prima la Facultatea de Teatru din Bucureşti şi aţi ajuns anul următor la Târgu-Mureş. Cum au arătat acei ani?

Neintrând din prima la facultate, directorul Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, Dan Alexandrescu, mi-a zis că ar trebui să lucrez în teatru şi m-a angajat acolo ca actor figurant. Am stat opt luni şi am văzut ce presupune viaţa de teatru. A fost o mare bucurie pentru mine experienţa aceasta, aveam şi nişte mici roluri în câteva spectacole. Apoi, am dat admiterea la incorporabili, unde era un singur loc. Aşa era atunci, dădeai admitere pentru anul respectiv sau, dacă erai cu armata nefăcută, pentru anul următor. După prima etapă, am rămas 92 doar pe locul acela. O concurenţă foarte mare şi nu mi-a venit să cred când am văzut că am intrat. După, nu mi s-a părut nimic greu, ci doar foarte furmos. Dacă au fost momente grele, le-am simţit ca fiind parte din şansa de a face ceea ce-ţi place. Actoria e o meserie pe care nu te obligă nimeni s-o faci şi, în consecinţă, tot ce faci e din plăcere, dintr-o nevoie interioară. Actorul este o specie umană mai aparte. E poate singura profesie în care ceri să lucrezi – un actor ţinut acasă e un actor pedepsit.

Ce v-aţi propus pentru cariera dumneavoastră atunci când aţi intrat la facultate?

Îmi propuneam doar să fiu bun şi să lucrez. Nu mi-am propus ţeluri exterioare mie, nu mă gândeam că vreau să fiu nu-ştiu-ce vedetă. Îmi plăcea pur şi simplu teatrul. Teatrul e un fel de terapie, mi-am dat seama de la început că în teatru ai o mare libertate, poţi face ce vrei. Îmi place mult această vorbă – se spune că scena e spaţiul greşelii. Poţi greşi pentru că încerci multe lucruri şi nu eşti pedepsit pentru asta, pentru că din greşelile pe care le faci, la teatru chiar înveţi. În viaţă, lucrurile nu prea stau aşa. Eu am făcut în viaţa privată multe greşeli şi n-am prea învăţat din ele. La teatru, însă, din greşeli am învăţat multe.

Cum a arătat perioada aceasta de formare?

În perioada studenţiei am lucrat cu Constantin Codrescu, profesorul meu de an. În anul patru, domnul Codrescu plecase din oraş, nouă ne-a părut rău că ne-a plecat profesorul, dar am lucrat după aceea cu regizori. Ţin minte că am jucat în patru piese cu public, în „O scrisoare pierdută“, în „Pescăruşul“ de Cehov, „Priveşte înapoi cu mânie“ de John Osborne, o piesă minunată, apoi într-o piesă rusească, „Anecdote Provinciale“, scrisă de Vampilov. Am avut colaborări cu Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, iar în anul patru m-au luat la Cluj ca să joc în „Trenul cu lapte nu mai opreşte aici“, o piesă scrisă de Tennessee Williams, în care mi-am făcut debutul într-un rol principal.

Anii literaturii sud-americane

Aţi simţit în această perioadă de început vreo presiune din partea regimului comunist?

Să fiu sincer, erau momente când simţeai că trăiam în comunism, erau anumite restricţii, dar pe vremea aia ascultam multă muzică bună – Beatles, Led Zeppelin, Janis Joplin. În plus, ce era bine pe vremea aceea e că citeam destul de mult – filosofie, romane, poezie, orice. Când apărea o carte, îţi era jenă să spui că n-ai citit-o. Prin anii ’80 a fost perioada aceea cu literatura sud-americană. Toată lumea citea literatură sud-americană, şi dacă nu citeai, îţi era chiar ruşine. Când eram student şi luam bursă, primul lucru pe care îl făceam era să merg la librărie ca să-mi cumpăr cărţi.

Sunt anumite cărţi care v-au influenţat în tinereţe?

Un impact foarte mare în perioada asta l-a avut Mircea Eliade – cred că am citit „Maitreyi“ şi „Nuntă în cer“ de nenumărate ori. Mă atrăgea aparenta simplitate a textului, înţelegeai despre ce e vorba şi toate personajele aveau un parcurs psihologic care, pentru un student la Teatru, era cuceritor. Borges mi-a mai plăcut foarte mult, „Cartea de Nisip“; era un scris aparte, diferit de Marquez, pentru că atunci era la modă să citeşti „Un veac de singurătate“. Lucrurile acestea te marcau în bine. Evident, am citit şi foarte mult teatru. Am mulţi autori preferaţi şi am avut norocul ca în anii ’80 să joc mult Cehov, mult Shakespeare, Molière, Goldoni, marii dramaturgi. Am jucat şi autori români contemporani, Clujul fiind un oraş în care trăiesc mulţi scriitori. Horia Lovinescu era autorul meu preferat dintre cei români. Am şi jucat într-o piesă foarte bună a lui, „Patima fără sfârşit“, o piesă patriotică, iar personajul pe care îl jucam era atât de pur, de curat şi de mândru că e român.

Ce părere aveţi despre asta – despre mândria de a fi român?

Cred că avem o reţinere în a ne exprima patriotismul, avem o pudoare. Habar n-am de ce. Ar trebui să fim mai mândri de noi înşine pentru că avem de ce. Sigur, există şi episoade mai întunecate în istoria noastră, dar poporul acesta a avut mereu martiri. Câţi oameni şi-au sacrificat viaţa pentru ideea de România, de democraţie... Toţi oamenii morţi la Canal, mii şi mii. Am toată admiraţia pentru ei şi, în amintirea lor, aprind lumânări.

Un copil venit în anii facultăţii

Ce persoane v-au marcat în perioada de început a carierei?

Aveam oameni pe care îi admiram, chiar aş zice că îi divinizam. De exemplu, în „Trenul cu lapte nu mai opreşte aici“ jucam cu uriaşa actriţă Silvia Ghelan, una dintre cele mai mari actriţe ale acestei ţări, iar lucrul acesta mi-a dat aripi. În aceeaşi perioadă eram căsătorit cu o mare actriţă, Melania Ursu. A apărut şi copilul nostru când eram încă student, iar asta a fost foarte bine. Eu îi sfătuiesc pe toţi să aibă copii când sunt foarte tineri pentru că asta te responsabilizează. Te schimbă apariţia unui copil când eşti tânăr, şi nu în rău, ci în bine. Un tânăr devine mult mai responsabil şi mai atent la ce face şi cum face pentru că acel copil trebuie pus pe primul loc. Nu e bine să te joci nici cu viaţa ta, cu atât mai puţin a unui copil. Mie mi-a prins bine, foarte bine.

Au venit toate foarte repede şi de la început – familia, cariera.

Da, cred că îţi trebuie mult curaj, pentru că nu poţi să ignori nici viaţa de familie, nici viaţa profesională. Nu poţi să le separi, să zici că acum îmi fac profesia, acum fac familie. Nu le poţi programa chiar în felul acesta. Eu cred că avem un destin şi trebuie să ni-l urmăm, iar evenimentele neplăcute, dacă nu le putem ocoli, trebuie să învăţăm ceva din asta şi să nu ne plângem.

La Cluj-Napoca, cum v-aţi întors pentru mai mult timp?

Voiau să mă ia cei de la Cluj la teatru, dar la repartiţie am ajuns la Satu Mare. Am avut a doua medie pe ţară şi mi-am ales Satu Mare pentru că era cel mai aproape de Cluj. La Satu Mare am jucat în două spectacole în primul an de stagiatură şi mi-am făcut un recital de poezie în anul acela, pe versuri de Miron Radu Paraschivescu şi Geo Dumitrescu, cu care am luat premiul la Cântarea României. Aducând un premiu teatrului, mi-au scurtat perioada de repartizare şi n-am mai fost nevoit să stau trei ani, ci doar un an şi câteva luni, am primit transferul şi m-am întors la Cluj.

„Când a început Revoluţia, am fost prima voce de la Radio Transilvania“

Unde v-a prins Revoluţia din 1989?

Revoluţia m-a prins la Cluj. Am fost luat de directorul Teatrului Naţional din Cluj, poetul Horia Bădescu, şi ne-am dus la Radio Transilvania, care era închis de câţiva ani, şi s-a redeschis la Revoluţie, iar prima voce care s-a auzit a fost vocea mea. Era o stare de efervescenţă, simţeai că arunci povara de pe umeri, aşa am simţit atunci. În Cluj, la statuia lui Matei Corvin din centru, au fost oameni împuşcaţi. A fost împuşcat în picior şi un coleg de la teatru, Călin Nemeş, care la câţiva ani după Revoluţie s-a sinucis, nu a putut trece peste. Nu pot să ştiu ce a fost în sufletul lui. Era sufleor la Cluj, intrase la facultate, a făcut actorie şi apoi a trecut la regie, dar n-a mai apucat să termine. Cu toţii ne-am simţit vinovaţi pentru că n-am fost destul de atenţi faţă de starea lui după ce s-au terminat evenimentele acelea de la Revoluţie. Era un „nebun frumos“, un om foarte talentat. Pentru mine rămâne un mare semn de întrebare.

Cum priviţi acum profesie de actor faţă de cum o priveaţi la început?

Nu s-a schimbat mare lucru. Totuşi, îmi dau seama că e o profesie pe care niciodată n-o ştii. Întotdeauna porneşti de la zero. Alt personaj, alţi oameni cu care lucrezi, alţi ochi, alte energii. Niciodată nu-i la fel. Fără îndoială, am un exerciţiu, lucru pe care trebuie să-l aibă orice actor. În definitiv, suntem propriul nostru instrument. Trebuie să am grijă de corpul meu, de mintea mea, de toate lucrurile cu care lucrez. De minte am grijă în diferite feluri: citesc, mă informez, văd spectacole bune în care nu joc, mă întâlnesc cu oameni interesanţi. Când am perioade mai dificile, mai grele, nu ezit să citesc şi cărţi de rugăciuni, pentru că mă ajută acest lucru, mă umple de optimism.

Ce presupune, propriu-zis, munca de actor? Cum vă pregătiţi personajele?

Presupune multă concentrare. Pentru a intra în pielea unui personaj trebuie să înţelegi situaţia scenică, să înţelegi corect stările pe care le are personajul tău. Aş zice că e un proces de transfer de energie de la tine la personaje şi înapoi. Ce e un personaj, până la urmă? Se naşte pe scenă un om, unul care are şi datele tale, iar tu trebuie să-i dai datele lui, iar la acest lucru ajungi doar prin intuiţie, raţiune şi sensibilitate.

Personaje care te marchează

Aţi fost absorbit de un personaj şi în afara scenei?

Da, rolurile jucate în „Săptămâna luminată“ a lui Minulescu ori în „Regele moare“ a lui Eugen Ionescu. Te duceau personajele foarte departe, pentru că erau foarte pregnante din punct de vedere dramatic. Eram cumva absorbit de ele şi rămân urme şi-n viaţa din afara scenei după ce joci aceste personaje. Te marchează. Personajele astea sunt nişte oameni cu care te întâlneşti şi te pui în pielea lor, în viaţa lor. De asta e foarte importantă şi raţiunea, pentru că nu trebuie să te laşi dus de o stare pe care ţi-o creează o relaţie scenică, ci acea stare trebuie condusă de către tine – acesta e actul artistic.

Aţi jucat şi în scene mai intime. Aţi fost vreodată purtat de val într-o situaţie mai nepotrivită?

Da, normal. Prin anii ’90, pe la început, jucam într-o piesă de Alfred Musset în care era vorba despre iubire, sacrificiu şi despre un bărbat care se lupta cu dorinţa lui de a fi cu două femei. Jucam cu două partenere, iar una dintre actriţe, doar pe scenă, în contextul acela, nu în viaţa reală, mă atrăgea foarte mult şi mi-am dat seama că devine foarte neartistică întreaga poveste. Se simţea fără îndoială şi-n exterior – toată piesa avea loc la o piscină şi eram şi-n costume de baie.

Aveţi anumite roluri preferate din cariera dumneavoastră?

Sunt unele roluri care m-au marcat, care mi-au plăcut mai mult decât altele. Rolul din „Regina Mamă“, rolul lui Alfredo, pe care l-am jucat în două variante – la teatrul din Cluj şi la cel Naţional din Bucureşti –, 10 ani la Cluj, 12 ani la Bucureşti. Mi-a plăcut foarte mult rolul pe care l-am făcut într-o piesă a lui Vlad Zografi, „Regele şi cadavrul“, unde jucam un personaj tare ciudat – Cadavrul – care era, de fapt, format din şase personaje diferite. Regele căra pe spate un cadavru, iar acesta se întruchipa în diferite entităţi. Îmi place acum rolul pe care îl joc în „Stupid Fuckin Bird“, piesă scrisă de Aaron Posner, la Teatrul Naţional, o replică inteligentă la „Pescăruşul“ lui Cehov. Îmi place sensibilitatea pe care o are personajul meu în relaţia cu celelalte personaje şi modul în care găseşte soluţii pentru vieţile celorlalţi, iar pe sine se uită. Generozitatea lui dusă la extrem mi-a plăcut foarte mult. Îmi place şi rolul din piesa „Elixir“, unde joc cu Maia Morgenstern, povestea a doi iubiţi care se despart şi îşi dau seama că nu pot unul fără altul, iar după ani de zile îşi reunesc destinele.

„Dacă faci politică, trebuie să trăieşti pentru cei care te-au ales“

„Weekend Adevărul“: După Revoluţie, v-aţi gândit vreodată să intraţi în politică?

Marius Bodochi: Nu m-a tentat, nu m-am gândit niciodată. Am avut câteva vagi propuneri, dar atât. Îţi trebuie o forţă aparte ca să faci politică, un talent aparte, pe care eu nu-l am. Dacă faci politică, trebuie să lucrezi pentru oameni, pentru ceilalţi. Sigur că poate să sune pompos ce spun eu acum, dar din motivele acestea ar trebui să faci politică dacă o faci, să exişti pentru şi prin ceilalţi, care te-au trimis pe tine să-i reprezinţi. E un lucru tare greu şi ar trebui să-l facă doar cei care au chemarea asta. Politicienii ar trebui să fie cei mai generoşi oameni din lume şi să vadă binele care ar trebui să vină din partea lor către ceilalţi, iar în perioadele de restrişte să explice lucrurile. Sunt şi politicieni pe care îi vezi că sunt implicaţi în ceea ce fac şi că vor să facă lucruri bune – nu vreau să dau nume, dar chiar există şi-n toate partidele şi oameni de bine.

Aţi fost însă vreodată într-un rol de politician pe scenă?

Nu neapărat, dar în urmă cu doi-trei ani am jucat în „Regele Ferdinand“. M-am informat mult despre Domnia Sa atunci şi am încercat să-i aflu latura umană, să-mi imaginez cum a reacţionat în situaţiile descrise în piesa respectivă. Ce pot să spun e că o fi fost el neamţ, dar ţinea la România foarte mult şi mi s-a părut că e un om de care ţara asta a avut nevoie.

Experienţa profesoratului

O bună parte din anii ’90 aţi fost şi profesor de actorie la Cluj-Napoca. Cum diferă munca de profesor de actorie?

Experienţa a fost foarte interesantă şi m-a influenţat mult în bine. Responsabilitatea e primul plan în cazul muncii de profesor: să ai nişte tineri de 18-19 ani pe care să-i ajuţi să devină actori – că nu-i faci tu actori, cum se mai spune, ci doar îi ajuţi. Iar ajutatul acesta înseamnă multe lucruri: să faci o programă aşa cum trebuie, să alegi lucrurile care-i pot duce într-o creştere profesională. A venit cu schimbări pentru mine, pentru că am învăţat foarte multe de la ei – un student de teatru în anul întâi-doi, atunci când greşeşte, are o anumită candoare pentru că salvează lucrurile, dar odată cu vârsta îţi pierzi candoarea aceasta şi apar alte atribute în prim-plan. Mi-am dat seama cât de important e să te întâlneşti cu un rol şi cu o echipă uitând tot ce ştii.

Adică?

Un actor n-are voie să trăiască din amintiri. E bine să existe aceste amintiri, dar teatrul înseamnă acum şi aici. Nu poţi să te duci să le povesteşti spectatorilor ce bun erai tu acum cinci stagiuni. E dur, dar e singura meserie în care ar trebui să nu conteze pentru tine ce ai făcut în trecut, ci să te gândeşti că de fiecare dată înveţi şi o iei de la zero.

Raţiunea, nu simţirea

Sunteţi de ceva timp deja într-un nou rol în viaţa din afara scenei, cel de director al Teatrului Dramaturgilor Români. Cum vă simţiţi cu această nouă funcţie?

Eu ştiu că am unele defecte – uneori egoist, adesea prea critic. Treaba asta am încercat s-o corectez de când sunt director de teatru, pentru că atunci când ai o responsabilitate şi nişte oameni cu care lucrezi trebuie să devii mult mai înţelept. Raţiunea trebuie să primeze, nu afectul, nu impulsul nervos, iar la noi, la actori, de obicei astea sunt destul de pregnante. E altceva directoratul decât actoria. Tot cu oameni lucrezi, dar ai şi alte responsabilităţi, mai ales cele faţă de instituţie, financiare, de organizare, unde e nevoie de raţiune, luciditate şi corectitudine faţă de ceilalţi.

Cum v-aţi acomodat?

Nu mi-a fost uşor, dar am trecut cu multă seriozitate cursul de management de la Ministerul Culturii. Am învăţat foarte multe lucruri de la ei şi tot ce mi-au zis să citesc, am citit. Am fost ca la şcoală şi am încercat să acumulez cât mai multă informaţie. Să faci mangement de destine, dar şi de finanţe publice, nu e un lucru tocmai uşor. Cel mai important lucru e să pui în prim-plan interesul instituţiei – tocmai de asta am refuzat să joc aici, am zis că aici sunt doar manager, nu vreau să joc. Dacă mă implic ca actor, s-ar putea să devin mai subiectiv, iar eu ştiu că sunt un tip subiectiv, dar am zis că trebuie să devin mai obiectiv cu propria subiectivitate. Un teatru e diferit, e o instituţie de cultură aparte – nu ai un program fix, de exemplu, spectacolele sunt seara, repetiţiile pot fi oricând. Treaba asta de organizare e mai dificilă, pentru că nu sunt doar artişti. Am avut norocul să pot forma o echipă foarte bună din oamenii pe care i-am găsit aici.

Pandemia, prilej de reflecţie

Cum aţi trecut prin pandemie din punct de vedere personal?

Pe mine m-a învăţat multe lockdownul acela. Am stat, am analizat. M-a ajutat să mă corectez în unele chestii. Altfel, de exemplu, vezi acum valoarea banului. Nu mai eşti la fel de risipitor şi eşti mai atent la ce faci. Lucrul ăsta a fost foarte bun. A fost o întâlnire cu tine însuţi, o autoanaliză dură şi sinceră.

Din punct de vedere profesional, ce au însemnat ultimii ani pentru dumneavoastră?

Am jucat. În 2020, am avut 70 de apariţii, ceea ce a fost destul de bine. Într-un an normal, am peste 150 de apariţii. Oricum, înseamnă că în fiecare săptămână am jucat. Plus filmările – am făcut film de lungmentraj, „Capra cu trei iezi“, film cu cinci personaje. Actriţa a fost Maia Morgenstern, actorul eu şi trei copilaşi în rolurile iezilor. Cred că o să apară la începutul anului 2022. Nu e un film pentru copii, ci e un film psihologic cu nuanţe horror. Dincolo de asta, însă, lumea e stresată de contextul acesta, iar lucrul acesta se transmite de la om la om, se vede pe stradă, chiar şi la teatru. Oamenii au o spaimă – de boală, de necunoscut. Există oricum o tensiune normală la mediul de muncă atunci când se filmează ori sunt repetiţii, dar e o tensiune specifică unei munci artistice. Oamenii sunt preocupaţi şi de ziua de mâine, pentru că au această nesiguranţă. Mai ales în teatre, unde ai aceste restricţii.

Cum vi se par restricţiile adoptate?

Măsurile mi s-au părut normale. E nevoie de restricţii. Nu poţi să înghesui oameni într-un spaţiu închis, într-o sală de teatru, în număr mare, pentru că poate apărea un focar. Dacă e unul bolnav într-o sală de o mie de locuri, se îmbolnăvesc destui apoi şi tot aşa.

Bucuria de a face ceva de care oamenii au nevoie

Dar publicul, în această perioadă?

Am rămas foarte surprins – publicul e extraordinar. Au nevoie de spectacolul de teatru – chiar vin şi cu 30% sau 50% din capacitate. E mare lucru. Lucrul acesta îţi dă un fel de bucurie, îţi zice că e nevoie de asta, de teatru, de ce faci tu. Să sperăm că se relaxează toată chestia, au trecut deja aproape doi ani. Sper că mai mult de trei-patru ani nu poate să ţină.

Ce relaţii aveţi cu actorii mai tineri?

Îmi place foarte mult să joc cu ei. Mi se par buni şi trebuie să ai grijă de ei – trebuie mângâiaţi şi pe cap, nu doar certaţi. Sunt şi ei debusolaţi, totuşi, de atmosfera asta în care trăim, pentru că nu e uşor să nu ai un job ori să trăieşti din teatru independent. Ştiu că le e greu şi îi admir foarte mult pentru voinţa de a face şi de a exista prin actorie. Ar trebui să fie mai multe teatre de proiecte, fără trupă stabilă, cum sunt Teatrul Dramaturgilor Români şi Metropolis în Bucureşti.

Unde puteţi fi văzut în această perioadă?

Pe lângă rolurile menţionate, joc o comedie foarte spumoasă cu Adriana Trandafir, „Scandal în familie“, la un teatru privat. Mai joc la Teatrul Coquette în „Ursul“ de Cehov. Am şi o colaborare foarte bună cu teatrul din Constanţa, unde joc două piese. La Teatrul Naţional din Bucureşti joc în şapte spectacole, iar la Festivalul de Teatru am şi un recital de poezie. Pe lângă asta, mai am şi un proiect privat care-mi place tare mult, tot după Cehov, un scenariu făcut de Anca Sigartău şi pe care chiar recent l-am jucat la Constanţa.