INTERVIU Mihail Şişkin, scriitor: „Rusa este duşmanul meu personal“
0
Autorul Mihail Şişkin îşi propune să aducă literatura rusă actuală la nivel universal, pe o cale universală: el scrie, mai presus de toate, despre bunătate.
Mihail Şişkin are 52 de ani, părul grizonant şi ochi albaştri, limpezi, ca un cer senin de primăvară. Într-o rusă melodioasă şi cumpătată, spune că scrie cărţi care să-l marcheze pe cititor şi să-i schimbe viaţa. Glumeşte tandru, asemănând volumele sale traduse în limba română cu nişte „copii nou-născuţi româneşti“. Pentru el, ca scriitor, experienţele de viaţă, fie pozitive, dar mai ales cele negative, sunt capitalul său, pe care-l fructifică în volume de o mare căldură umană. Aşa cum este mai-noul roman „Părul Venerei“, recent publicat de Editura Curtea Veche. Numeroasele interviuri pe care le-a luat, ca interpret, refugiaţilor ruşi din Elveţia i-au servit ca material pentru această carte. În paginile sale se întrepătrund atât frânturi din viaţa autorului şi traducătorului Mihail Şişkin, cât şi încercări de a răspunde unor întrebări care îi macină mintea încă din copilărie: „Cum să trăieşti?“ şi, mai ales, „Ce să faci cu moartea?“. Şişkin îşi doreşte să se adreseze omului de pretutindeni, iar pentru a-i reuşi acest lucru, se apucă de scris ignorând problemele personale pe care le are cu un anumit sistem politic.
„Weekend Adevărul“: Aţi spus că aţi învăţat de la Tolstoi să nu vă fie teamă să fiţi naiv. Cum percepeţi această naivitate?
Mihail Şişkin: În jurnalul său, Tolstoi şi-a pus nişte întrebări foarte naive, precum „Omenirea a inventat trenuri, dar unde să te duci şi de ce?“ sau „Oamenii au inventat spitale şi viaţa este prelungită în acest fel, dar la ce bun?“. Cum poate un om care are aproape 90 de ani să pună întrebări atât de naive? În cartea „Scrisorar“, eu transfer eroului meu o bună parte din copilăria mea. De exemplu, când eram mic, în pauzele dintre ore mă ascundeam într-un colţ şi citeam o carte. Era un băiat din clasele mai mari care mă chinuia în permanenţă lovindu-mă peste urechi. Pregătisem o întrebare grea, pe care voiam să i-o pun acestui băiat şi să râd şi eu de el. Când a venit din nou la mine, am început să-i pun întrebarea asta, dar el n-a stat să asculte, ci, din nou, mi-a tras una peste urechi. Eu transfer această poveste eroului meu, însă el este mult mai deştept decât mine. El înţelege că toţi filosofii, toţi fondatorii de mişcări religioase sunt, de fapt, un fel de băieţei deştepţi care vor să pună o întrebare complicată. Iar moartea nu aşteaptă ca întrebarea să fie pusă. Tolstoi nu punea întrebări foarte complicate; ele erau foarte simple. În luna aprilie, el scria aceste întrebări în jurnalul său, iar în mai puţin de jumătate de an, moartea i-a tras una peste urechi. Când deschizi cartea, simţi cum Tolstoi se întreabă aceleaşi lucru. Aş vrea să învăţ să am şi eu această naivitate.
Dacă vei scrie foarte corect, nu vei reuşi niciodată să spui nimic, pentru că toate cuvintele corecte sunt moarte. Ca să poţi să spui ceva, trebuie să faci mai întâi ca acele cuvinte să renască. Iar acest lucru nu este posibil decât dacă le pronunţi sau le scrii cumva greşit, iar să vorbesc incorect nu pot s-o fac decât în limba mea maternă.
Sunt poveştile de dragoste pe care le scrieţi, precum „Scrisorar“, un ajutor pentru dumneavoastră în depăşirea greutăţilor cotidiene?
Ce altceva am putea să contrapunem acestei cruzimi, acestei brutalităţi? Când am crescut, am învăţat următoarea maximă: „Binele trebuie să aibă pumni“. Şi noi observăm în permanenţă că binele, folosindu-se de aceşti pumni, face rău. Întreaga istorie a omenirii este o încercare a brutalităţii să învingă o altă brutalitate. Or, asta nu duce nicăieri. Împotriva acestei cruzimi, noi nu putem să venim decât cu bunătate, cu căldură omenească, iar acest lucru este foarte complicat. Oamenii se află în permanenţă într-o stare de război unii cu ceilalţi şi, dacă întinzi cuiva mâna, celălalt interpretează acest lucru ca pe o slăbiciune şi ţi-o retează. Însă nici brutalitatea nu duce nicăieri. Răspunsul nu este decât dragostea. Gândiţi-vă câţi tirani care au existat trăiau cu convingerea că ei sunt stăpânii lumii. Cruzimea dispare odată cu oamenii care au produs-o, în timp ce bunătatea acelor oameni care s-au sacrificat se acumulează şi rămâne cu noi. Cine îşi va aminti de acei oameni care omorau evreii în lagărele de concentrare? Nimeni. Lumea îşi va aminti, însă, de cei care au făcut bine în lume.
Trunchiul copacului este literatura rusă: pentru a fi o frunză, trebuie să treci prin toţi clasicii ruşi – Tolstoi, Dostoievski şi ceilalţi.
Vorbiţi rusă, engleză, germană. În ce limbă reuşiţi să scrieţi cel mai bine?
Proza mea o s-o scriu întotdeauna numai în limba rusă, pentru că eu consider că arta scrisului constă întotdeauna în devierea de la normă. Dacă vei scrie foarte corect, nu vei reuşi niciodată să spui nimic, pentru că toate cuvintele corecte sunt moarte. Ca să poţi să spui ceva, trebuie să faci mai întâi ca acele cuvinte să renască. Iar acest lucru nu este posibil decât dacă le pronunţi sau le scrii cumva greşit, iar să vorbesc incorect nu pot s-o fac decât în limba mea maternă. Într-o limbă străină, eu trebuie să scriu corect, de aceea, în engleză şi în germană, scriu articole, eseuri, dar nu proză. În timp ce rusa, limba mea maternă, este duşmanul meu personal. Sarcina acestui duşman este să nu mă lase să spun ceea ce vreau să spun. De aceea, eu îi percep pe traducătorii mei ca pe nişte camarazi de arme, pentru că ei se luptă, la rândul lor, în limba lor. Iar eu mă lupt cu limba mea maternă până când înving, iar această luptă poate să dureze mulţi ani. În această luptă pe care o duc, nu poate exista niciun compromis, în timp ce traducerea este, la urma-urmei, o artă a compromisului –
eu nu pot decât să sper că traducătorul va izbândi, dar deja nu mai am cum să-l ajut. Atunci când oamenii vin la mine şi îmi mulţumesc pentru cartea care a fost tradusă în română, înseamnă că traducătorul a reuşit să facă o treabă bună.
Sunteţi asociat marilor clasici ruşi, precum Tolstoi sau Cehov, datorită lirismului cărţilor dumneavoastră. Ca scriitor, unde consideraţi că vă plasaţi cel mai bine?
Eu compar literatura rusă cu un arbore şi fiecare nouă generaţie de scriitori seamănă cu nişte frunze care apar, după care se ofilesc şi cad. Dar există unele frunze care fac astfel încât în acel loc să crească o nouă ramură. Sarcina unei frunze este să prelungească ramura în aşa fel încât copacul să se înalţe spre cer. Iar toată seva copacului vine din rădăcini, care pot fi traducerile din Biblie, spre exemplu. Trunchiul copacului este literatura rusă: pentru a fi o frunză, trebuie să treci prin toţi clasicii ruşi – Tolstoi, Dostoievski etc. Secolul al XX-lea este deja coroana, iar scriitorul contemporan poate să îşi aleagă ramura pe care doreşte să crească. Pentru mine, cea mai importantă ramură a literaturii în secolul al XX-lea, care se înalţă cel mai direct spre cer, este cea care porneşte de la Cehov, după care urmează Bunin, Nabokov, Saşa Sokolov.
Aveţi vreun tabiet pe care îl practicaţi înainte să vă apucaţi de scris?
Totul este foarte simplu: mă trezesc de dimineaţă, îmi beau cafeaua şi mă aşez să-mi scriu romanul o dată la cinci ani (zâmbeşte).
V-aţi stabilit, deci, acest ritm: la fiecare cinci ani scrieţi o nouă carte.
E greu să explic de ce o dată la cinci ani, dar aşa s-a întâmplat până acum: în 2000 a fost „Luarea Izmailului“, în 2005 „Părul Venerei“, în 2010 „Scrisorarul“. Aşa că mai am doi ani de viaţă liniştită (râde).
Sunteţi tipul de autor care nu scrie la normă, ci atunci când simte că trebuie s-o facă. Au existat momente în care v-a lipsit inspiraţia?
Oh, şi încă mai câte! E un sentiment extrem de neplăcut, când o lună, un an, doi ani nu vine nimic. Când începe deja al treilea an, începi să te gândeşti că totul s-a terminat. Aşa s-a întâmplat după romanul „Părul Venerei“, înainte de „Scrisorar“. Atunci începe depresia şi ai senzaţia că ai fost folosit ca un pix de unică folosinţă care, după aceea, a fost aruncat la gunoi, iar asta este o senzaţie foarte neplăcută. Şi apoi, în al cincilea an, a sunat dintr-o dată clopoţelul şi timp de un an întreg am scris, „la dictare“, romanul „Scrisorar“. Un an întreg, zi de zi, după ce beam o ceşcuţă de cafea.
„Cititul este un mod de a-ţi salva viaţa“
Aţi spus la un moment dat că autorii ruşi scriu pentru a-şi salva sufletul, iar cititorii citesc pentru a şi-l salva pe al lor. Sunt volumele pe care le scrieţi o astfel de vindecare?
Există două tradiţii de scriere: în Occident, a fi scriitor este o meserie, oamenii muncesc, trăiesc din asta. Cu cât scrii mai bine – iar asta reiese din vânzări –, cu atât eşti un scriitor mai bun. Probabil că asta este ceva normal, aşa trebuie să stea lucrurile. În Rusia, statutul de scriitor nu a depins niciodată de vânzări, pentru că şi înainte de revoluţie, şi după revoluţie, cele mai citite cărţi erau acelea interzise. De exemplu, în timpul copilăriei mele nu puteai găsi în biblioteci cărţi ale lui Soljeniţîn, deşi era unul dintre cei mai citiţi scriitori. Eu compar scrisul din Rusia cu o transfuzie de sânge, fiindcă dau cititorului cel mai preţios lucru pe care îl am, lucrul cel mai dătător de viaţă. Şi eu, cititorul, mă aştept de la o carte nu să mă distreze, ci să îmi împărtăşească un lucru extrem de important pentru viaţa mea. Şi, desigur, trebuie să coincidă „grupa de sânge“. Altfel, această transfuzie poate avea efect mortal. De exemplu, când aveam 16 ani, eram forţat să citesc cărţile secretarului general de partid. Pentru mine, asta ar fi fost fatal şi, de aceea, nu am citit. Eu privesc scrisul şi cititul nu ca pe o formă de entertainment, ci ca pe un mod de a-ţi salva viaţa. Realitatea înconjurătoare vrea să te înjosească. În perioada sovietică, exista această minciună generală a comunismului. În Rusia contemporană, eşti înconjurat în continuare de o minciună, democratică de această dată, dar tot minciună este. În prezent, rafturile librăriilor sunt ticsite de romane poliţiste. Această situaţie este înjositoare pentru cititor, pentru că el vede că este luat drept fraier, drept un idiot. Or, cititorul meu nu este deloc aşa; el aşteaptă o carte care să-l tragă în sus, să-l ridice.
Eu compar scrisul din Rusia cu o transfuzie de sânge, fiindcă dau cititorului cel mai preţios lucru pe care îl am, lucrul cel mai dătător de viaţă.
O întrebare care vi se pune frecvent este cum reuşiţi să scrieţi despre problemele din Rusia din moment ce aţi emigrat încă din 1995 în Elveţia.
În primul rând, trebuie spus că sunt întotdeauna cu un picior în Moscova. Acum m-am însurat cu o moscovită şi am trăit acolo timp de un an, aşa că nu se poate spune că nu sunt în Rusia; sunt şi în Rusia. Faptul că am plecat la un moment dat din Moscova şi am pierdut contactul cu acea limbă vorbită cred că m-a influenţat în bine ca scriitor. Pentru absolut orice om este foarte important nu numai să trăiască în propria lui ţară, ci şi în străinătate. Să trăieşti doar în propria ta ţară este ca şi cum ai locui într-o casă în care nu există oglinzi – nu te vezi şi nu te cunoşti pe tine însuţi. În timp ce, după ce ai trăit câţiva ani în alte lumi, acest lucru te ajută să îţi cunoşti mai bine poporul şi istoria. Capeţi, cumva, dintr-o dată, o privire obiectivă. Toate romanele mele le-am scris deja după ce m-am mutat în Elveţia, dar nu au fost scrise toate în Elveţia. De exemplu, „Scrisorarul“ a fost scris jumătate la Berlin, jumătate în America.
Literatură „nobeliabilă“
Volumul „Părul Venerei“, recent lansat în România de Editura Curtea Veche, este considerat un roman strălucitor, care poate fi invocat ca un argument ultim al ideii că literatura rusă nu a murit. În paginile sale se întrepătrund credinţa şi spiritualitatea, importanţa de a vibra la frumuseţea lucrurilor efemere sub ameninţarea morţii, căutarea iubirii, dialoguri filosofice şi reflecţii pline de miez.
Cele două cărţi ale lui Şişkin apărute până în prezent în România – „Scrisorar“ şi „Părul Venerei“ – au fost traduse de Antoaneta Olteanu, urmând ca la începutul anului viitor să apară şi versiunea românească a romanului „Luarea Izmailului“. Toate cele trei romane au fost dramatizate şi puse în scenă la Moscova.
Triplu laureat al Rusiei
Numele: Mihail Şişkin
Data şi locul naşterii: 18 ianuarie 1961, Moscova
Starea civilă:
căsătorit, trei copii
Studiile şi cariera:
A studiat la Institutul Pedagogic de Stat din Moscova. A lucrat ca jurnalist şi apoi ca profesor de engleză şi germană.
Din 1995 s-a mutat în Elveţia, unde lucrează ca interpret pentru vorbitorii de limbă rusă care cer azil.
A debutat ca scriitor în 1993, cu volumul „Urok Kalligrafii“, după care a urmat „Zapiski Larionova“ (1994), „Luarea Izmailului“ (2000), „Părul Venerei“ (2005) şi „Scrisorar“ (2010).
A câştigat toate cele trei mari premii literare ruseşti: Premiul Booker Rusesc, Marea Carte şi Premiul Naţional pentru Bestseller.
Locuieşte în: Zürich, Elveţia.
Se încarcă comentariile...
