Infamul Decret 770, legea care a transformat corpul femeilor în instrument de stat. „Unele mureau, altele rămâneau nenorocite pe viață“

În urmă cu 60 de ani, regimul Ceaușescu adopta Decretul 770, transformând nașterea copiilor într-o obligație față de stat și intervenind brutal în viața intimă a românilor. Explozia demografică din 1967, avorturile clandestine, femeile care și-au pierdut viața, supravegherea medicală și presiunea asupra familiilor au lăsat urme adânci în societatea românească. Astăzi, la șase decenii distanță, accesul inegal la avort arată că drepturile reproductive rămân o temă sensibilă.

Natalitatea a crescut cu 93% în primul an de la decret. Foto: Captură video filmul „Născuți la comandă – Decrețeii“

La 2 august 1966, la Neptun, pe litoralul Mării Negre, membrii Comitetului Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român se reuneau pentru a discuta una dintre problemele care începuseră să preocupe tot mai mult conducerea țării: scăderea natalității. Pe masa discuțiilor se afla un studiu intitulat „Studiul privind situația natalității din RSR și propuneri pentru redresare“, elaborat de o comisie coordonată de Voinea Marinescu, ministrul Sănătății și Prevederilor Sociale. Tovarășii considerau ca principala cauză este „libertinajul“ tinerilor care profitau de decretul nr. 463 din 30 septembrie 1957, din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care legaliza avortul la cerere. Măsura se înscria într-o tendință mai largă din Europa de Est, unde, după o perioadă de interdicții inspirate de modelul sovietic, mai multe state reveniseră la legalizarea avortului. În România, accesul relativ larg la această procedură a fost favorizat și de lipsa mijloacelor moderne de contracepție, astfel că întreruperea sarcinii a devenit, în practică, principalul instrument de planificare familială.

Efectele s-au văzut rapid în statistici: dacă în 1959 fuseseră înregistrate aproximativ 578.000 de avorturi, în 1965 numărul ajunsese la 1.115.000, aproape dublu. În același timp, rata natalității scăzuse, iar fertilitatea ajunsese la aproximativ 1,9 copii pentru o femeie, mult sub nivelul necesar înlocuirii generațiilor.

Comisia coordonată de Voinea Marinescu identificase printre cauzele fenomenului educația sexuală deficitară și insuficiența mijloacelor anticoncepționale. Studiul analiza și alte aspecte ale vieții familiale, inclusiv evoluția divorțurilor, și propunea soluții care nu se limitau la interzicerea avortului. Se discuta despre stimulente materiale pentru familiile cu mai mulți copii și despre dezvoltarea serviciilor de îngrijire a copiilor, inclusiv creșterea numărului de locuri în creșe. Cu alte cuvinte, specialiștii luau în calcul și măsuri sociale și economice care să încurajeze creșterea natalității. Dezbaterea de la Neptun avea să arate însă că liderii partidului erau preocupați nu doar de numărul nașterilor, ci și de ceea ce considerau a fi degradarea morală a societății.

Ceaușescu a avut o politică pronatalistă agresivă. Foto: Memorialul Sighet

Unul dintre cei mai vehemenți participanți la discuție a fost Alexandru Drăghici, membru al Comitetului Executiv și fost ministru de Interne, care a cerut înăsprirea legislației și adoptarea unor măsuri împotriva divorțurilor. Nicolae Ceaușescu, ajuns la conducerea partidului în martie 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, și ales secretar general în iulie același an, a mers chiar mai departe. La 48 de ani, noul lider își contura deja propria viziune asupra societății socialiste, în care viața privată, familia și comportamentul sexual urmau să fie subordonate obiectivelor politice ale regimului. Ceaușescu a afirmat explicit, plin de furie, că legea dată de înaintașul său, cea cu liberalizarea avorturilor, nu face decât să „promoveze prostituția și rata ridicată a avorturilor“: „După părerea mea prin decretul de legalizare a avorturilor noi am legalizat prostituția prin avorturi și îngăduința la divorțuri“. Noul secretar general a concluzionat: trebuie luate măsuri urgente și drastice pentru remedierea situației: „Trebuie să punem capăt acestei stări de lucruri şi să nu mai poată ocupa funcții de conducere în stat și în partid acei care în viaţa personală dau dovadă de lipsă de morală comunistă. Noi nu putem cere muncitorilor din fabrici ceea ce nu putem cere unui conducător de partid la diferite nivele“, spunea Ceaușescu în cadrul ședinței.

Astfel s-a născut ideea decretului 770 din 1 octombrie 1966, care nu doar că interzicea avortul, dar intra cu bocancii în viața intimă a familiilor românești, limitând accesul la contracepție și transformând femeile în „mașini“ de făcut copii pentru partid și „societatea multilateral dezvoltată“ la care visa Ceaușescu. Evident, a fost și prilejul perfect de a arăta că drumul pe care Gheorghiu-Dej dusese comunismul nu era chiar cel potrivit. „A reprezentat una dintre cele mai intruzive intervenții ale statului în viața privată. Nu era vorba numai despre interzicerea avortului, ci despre transformarea unei decizii personale într-o problemă de interes politic, supravegheată de instituții medicale, administrative și represive“, precizează pentru „Weekend Adevărul“ Luciana Jinga, cercetător IICCMER, autoare a lucrării „Gen și reprezentare în România comunistă: 1944-1989“.

Maternitatea, subiect de propagandă

Publicarea Decretului 770 nu a fost un eveniment izolat, ci punctul culminant al unei campanii prin care regimul Ceaușescu pregătise treptat societatea pentru schimbarea radicală a politicii demografice. După ședința Comitetului Executiv al CC al PCR din 2 august 1966, presiunea asupra vieții private a început să se manifeste și în alte domenii decât cel legislativ. Familia numeroasă a devenit un model promovat insistent în propaganda oficială, iar maternitatea a fost transformată într-o datorie față de partid și societate.

Material propagandistic din presa anului 1966 Foto: Ziarul Scînteia

Presa vorbea tot mai mult despre bucuria de a avea mulți copii, despre sacrificiul mamelor și despre responsabilitatea părinților de a contribui la creșterea populației. Imediat după publicarea decretului, la 1 octombrie 1966, în „Scînteia“ au apărut articole care prezentau interdicția drept o dovadă a grijii partidului pentru sănătatea femeilor și viitorul populației. În discursul public, avortul era transformat într-un pericol pentru viitorul biologic al națiunii, iar interzicerea lui era prezentată ca o măsură de protejare a societății.

În „Scînteia“ din 1 octombrie apărea și sloganul „Copiii noștri – copiii patriei noastre“, prin care nașterea și creșterea copiilor erau legate direct de proiectul socialist. Familiile numeroase deveneau subiecte recurente ale relatărilor elogioase, iar mamele erau prezentate ca exemple de sacrificiu și împlinire. La 26 noiembrie 1966, Mircea Bulgaru, director adjunct al Biroului de Statistică, explica în „Scînteia“ că „Reproducția socialistă lărgită nu poate fi concepută fără o reproducție lărgită a populației și a forței de muncă“. Propaganda combina astfel argumentele medicale cu cele economice și ideologice: femeile trebuiau să nască nu doar pentru familiile lor, ci și pentru viitorul statului. Imaginea maternității fericite, prezentată în paginile publicațiilor, ascundea însă realitatea unei politici coercitive, în care decizia de a păstra o sarcină nu mai aparținea femeii.

Articolele infamului decret

La 1 octombrie 1966, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România a publicat Decretul nr. 770 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii. Actul, semnat de Chivu Stoica, președintele Consiliului de Stat, avea un preambul care justifica intervenția statului prin argumente medicale și demografice: „Având în vedere că întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu grave consecinţe asupra sănătăţii femeii şi aduce mari prejudicii natalităţii şi sporului natural al populaţiei, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decretează“. Urma articolul care schimba radical legislația existentă și care nu lăsa loc de interpretări: „Art. 1 Întreruperea cursului sarcinii este interzisă“. Decretul abroga astfel legislația din 1957, care permisese întreruperea sarcinii la cerere.

Interdicția nu era însă absolută. Articolul 2 prevedea șase situații excepționale în care avortul putea fi autorizat. Prima era aceea în care sarcina punea viața femeii în pericol, iar riscul nu putea fi înlăturat printr-o altă metodă. Erau admise, de asemenea, întreruperile de sarcină dacă unul dintre părinți suferea de o boală gravă, transmisibilă ereditar sau care putea determina malformații congenitale grave, ori dacă femeia însărcinată prezenta invalidități fizice, psihice sau senzoriale grave. Alte două excepții vizau femeile care depășiseră vârsta de 45 de ani și pe cele care născuseră deja patru copii și îi aveau în îngrijire.

Relațiile românilor erau sub supraveghere. Foto: Arhiva Minerva

Ultima situație în care legea permitea întreruperea sarcinii era aceea în care sarcina fusese rezultatul unui viol sau al unui incest. Totodată, după enumerarea excepțiilor, la Articolul 7 se preciza clar: „Efectuarea întreruperii cursului sarcinii în alte condiţii decât cele prevăzute în acest decret constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit dispoziţiilor Codului Penal“.

Reglementările nu au rămas neschimbate până în 1989. „Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966 interzicea întreruperea cursului sarcinii, admițând-o numai în situații excepționale: pericol pentru viața femeii; anumite boli ereditare grave ale unuia dintre părinți; invalidități grave ale femeii; vârsta de peste 45 de ani; existența a patru copii născuți și aflați în îngrijirea ei; ori sarcina rezultată din viol sau incest. Intervențiile necesitau autorizarea unei comisii medicale; în urgențe, decretul prevedea inclusiv informarea procurorului. Pragurile de vârstă au fost modificate ulterior: limita a coborât la 40 de ani în 1972, iar Decretul nr. 411 din 26 decembrie 1985 a restabilit pragul de peste 45 de ani și a mărit de la patru la cinci numărul copiilor aflați în îngrinire pentru a beneficia de excepție“, explică Lucina Jinga pentru „Weekend Adevărul“.

„Până când moartea ne va despărți“

Dar controlul statului asupra reproducerii nu s-a oprit la interzicerea avorturilor. La numai o săptămână după publicarea Decretului 770, pe 8 octombrie 1966, Consiliul de Stat a adoptat Decretul nr. 779, prin care au fost modificate mai multe prevederi din Codul familiei și din Codul de procedură civilă referitoare la divorț. Dacă până atunci căsătoria putea fi desfăcută în condițiile prevăzute de legislația în vigoare, noua reglementare stabilea că divorțul putea fi pronunțat numai în cazuri excepționale. Articolul 37 din Codul familiei era modificat astfel: „Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface, în cazuri excepţionale, prin divorţ“. Așadar, căsătoria nu devenea imposibil de desfăcut, dar divorțul era transformat într-o procedură dificilă, pe care instanțele trebuiau să o admită doar dacă existau motive temeinice și dacă relațiile dintre soți erau atât de grav și iremediabil afectate încât continuarea căsătoriei devenea vădit imposibilă.

În 1969, regimul avea să înăsprească și mai mult condițiile, inclusiv prin introducerea unor taxe de timbru cuprinse între 3.000 și 6.000 de lei, stabilite în funcție de venitul reclamantului. „Fiecare trebuie să înțeleagă că are răspunderi faţă de societate, inclusiv răspunderea de a lăsa urmași. Tineretul trebuie crescut într-un spirit sănătos, de răspundere faţă de societate, faţă de familie. Nu ne poate lăsa indiferenți ceea ce se întâmplă în familie, felul cum se căsătoresc sau cum se descăsătoresc unii tineri“, preciza propaganda comunistă în 1972.

„Unele mureau, altele rămâneau nenorocite pe viață“

Aplicarea Decretului 770 nu a fost responsabilitatea unei singure instituții sau a unei anumite categorii profesionale. În mecanismul de supraveghere a reproducerii au fost implicate cadre medicale, administrațiile întreprinderilor, organele de partid, miliția și procuratura. Femeile însărcinate puteau fi monitorizate prin controale ginecologice organizate la locul de muncă, iar suspiciunile privind întreruperile ilegale de sarcină puteau declanșa anchete. În anii ’80, controlul devenise atât de intruziv, încât inclusiv consultațiile ginecologice obișnuite puteau fi privite cu teamă de femei, care se temeau că autoritățile încercau să afle dacă sunt însărcinate.

Medicul primar obstetrică-ginecologie Sorin Puia, care a lucrat la Maternitatea Giulești și a condus secția de avorturi în perioada 1984–1988, a fost martor direct al consecințelor acestei politici. Într-un interviu acordat „Weekend Adevărul“ în urmă cu cinci ani, acesta povestește că femeile ajungeau adesea la spital în stadii foarte grave, după ce încercaseră să-și provoace singure avortul, folosind metode empirice și extrem de periculoase. „Le era teamă de Miliţie“, explică medicul, amintind că verificările autorităților erau frecvente, iar „orice chiuretaj pe care îl făceam trebuia anunţat la procuratură“. În aceste condiții, o intervenție medicală devenea și o problemă administrativă și juridică. Fiecare caz trebuia raportat, iar aprobarea chiuretajului presupunea constituirea unei comisii formate din trei medici, urmată de informarea procuraturii.

Puia își amintește însă și de situațiile în care medicii încercau să le protejeze pe femei. În cazul pacientelor care ajungeau la spital cu hemoragii provocate de avorturi clandestine, el spune că nu le îngreuna situația și nu le denunța miliției. Uneori, medicii declarau drept spontane avorturi care fuseseră provocate, mai ales atunci când examinarea nu permitea stabilirea cu certitudine a modului în care se produsese întreruperea sarcinii. „Nu aveam de ce să reclamăm nişte femei necăjite“, mărturisește medicul, explicând că prioritatea era salvarea pacientelor, nu transformarea lor în persoane anchetate de autorități. El amintește și că unii dintre colegii săi au fost, totuși, anchetați.

Femeia comunistă: muncitoare și mamă (eroină). Foto: Arhiva Minerva

Consecințele medicale ale interdicției erau dramatice. Potrivit lui Sorin Puia, în anii ’80, la Maternitatea Giulești ajungeau frecvent femei cu avorturi toxico-septice, provocate prin introducerea unor obiecte sau substanțe în tractul genital. Infecțiile grave puteau evolua spre insuficiență renală, septicemie și tulburări severe de coagulare. Unele paciente puteau fi salvate doar prin intervenții chirurgicale mutilante, inclusiv histerectomii, adică îndepărtarea uterului. „În braţele mele au murit foarte multe femei“, spune medicul, evocând perioada în care a operat sute de paciente și a fost nevoit să anunțe familiile că și-au pierdut fiicele sau soțiile.

Un alt aspect relevant este mărturia sa despre controalele ginecologice organizate în întreprinderile cu un număr mare de angajate. Puia povestește că, în tinerețe, participase la un program de depistare a cancerului de col uterin, prin recoltarea testului Babeș-Papanicolau în fabrici precum APACA, CESAROM sau UREMOAS. Deși scopul consultațiilor era unul medical, în anii ’80 femeile ajunseseră să se teamă că aceste controale urmăreau, de fapt, identificarea sarcinilor. Medicul subliniază că suspiciunea nu corespundea scopului programului, dar arată cât de profund pătrunsese frica în viața cotidiană.

Presiunea instituțională

„Aplicarea nu depindea de o singură instituție. Medicii, spitalele, administrațiile locurilor de muncă, organele de partid, miliția și procuratura participau, în formule și cu atribuții diferite, la monitorizarea sarcinilor și la investigarea avorturilor ilegale. În anii 1980, controalele ginecologice organizate la locurile de muncă au devenit un instrument important de supraveghere. Trebuie să evităm generalizarea asupra întregului corp medical. Au existat medici care au aplicat riguros reglementările, dar și medici care au încercat să ajute pacientele, asumându-și riscuri. Problema structurală a fost transformarea unui sistem care ar fi trebuit să protejeze sănătatea femeilor într-o componentă a controlului reproductiv“, spune expertul IICCMER, Luciana Jinga.

Medicii erau atent supravegheați de Securitate. Foto: Captură video filmul „Născuți la comandă – Decrețeii“

În plus, au existat presiuni instituționale pentru ca femeile să rămână însărcinate ori să ducă sarcina la termen. „Presiunea era exercitată atât prin lege și teama de sancțiune, cât și prin supraveghere și prin discursul oficial despre datoria femeii față de familie și societate. În anumite medii profesionale, controalele medicale periodice și monitorizarea sarcinilor reduceau considerabil posibilitatea de a păstra confidențialitatea unei experiențe intime. Este important să înțelegem că aceste presiuni nu au avut aceeași intensitate pretutindeni și că răspunsurile femeilor au fost diferite. Multe au căutat soluții pentru a-și controla fertilitatea în ciuda interdicțiilor. Istoria lor nu este doar una a victimizării, ci și una a deciziilor luate sub constrângere și a strategiilor de supraviețuire“, adaugă Jinga.

Zeci de mii de femei victime ale Decretului 770

Interzicerea avorturilor nu a împiedicat femeile să încerce să întrerupă sarcinile nedorite, ci le-a împins spre metode improvizate, ilegale și extrem de periculoase. Multe și-au pierdut viața în urma acestor intervenții, unele acasă, de teamă că, dacă ajungeau la spital, aveau să fie denunțate autorităților. Altele au murit în unitățile medicale, unde, în loc să primească imediat îngrijirile de care aveau nevoie, au fost supuse unor anchete chiar în timp ce se aflau pe patul de spital. În România comunistă, frica de pedeapsă și supravegherea exercitată de autorități au transformat o urgență medicală într-o cursă contracronometru, în care întârzierea intervenției putea însemna moartea.

Sunt și femei care au supraviețuit, dar cu traume greu de imaginat. „Eu am prins comunismul, din plin. Am fost studentă în anii ’70 și mai apoi câțiva ani, până la Revoluție, cadru didactic. Pentru multe femei era foarte greu să mai nască un copil. Pentru că nu exista educație sexuală, mai ales în zonele rurale sau în cele muncitorești. În plus, nu știau prea multe despre metodele de contracepție normale și nici nu aveau acces la ele. Mulți aveau patru copii și trăiau în același apartament. Numărul membrilor creștea, dar spațiul locativ era același. Nu mai vorbesc de anii ’80, când fiecare gură în plus, înseamna mai multă mămăligă cu dulceață sau margarină pe o bucățică de pâine și ceai. Erau mulți care mâncau doar borș toată ziua. Un copil în plus era o dramă pentru o astfel de familie. Și atunci riscau totul pentru a face avort. Nu mai vorbim de tinere care rămâneau însărcinate înainte de căsătorie, erau rușine. Și acelea făceau avorturi din disperare pe la tot felul de moașe. Unele mureau, alte rămâneau nenorocite pe viață. Nu mai puteau face copii sau riscau boli grave ulterior“, povestește pentru „Weekend Adevărul“ Valeria, fost profesor în municipiul Botoșani.

Mortalitatea maternă, un paradox macabru

Specialiștii spun că de fapt cea mai gravă consecință a Decretului 770 a fost pierderea acestor vieți. Numărul lor a fost mult timp necunoscut sau subestimat, însă cercetările scot la iveală însă o adevărată tragedie. „Consecința cea mai gravă a fost pierderea a mii de vieți, în contextul avorturilor ilegale și al întârzierii accesului la îngrijire medicală. Complicațiile puteau include hemoragii, infecții grave și afectarea pe termen lung a sănătății și fertilității. Foarte adesea, însăși prezentarea la spital însemna riscul unei anchete. Estimările utilizate în literatura de specialitate indică aproximativ 10.000 de decese ale femeilor asociate avorturilor ilegale în perioada restricțiilor, dar cifra trebuie tratată ca estimare, nu ca un registru nominal complet. În 1989, mortalitatea maternă în România a ajuns la aproximativ 169 de decese la 100.000 de născuți vii; dintre acestea, rata deceselor asociate avorturilor era estimată la aproximativ 147 la 100.000 de născuți vii. După liberalizarea de la sfârșitul anului 1989, mortalitatea maternă a scăzut rapid. Reconstituirea fenomenului rămâne dificilă. Avorturile ilegale nu erau înregistrate complet, cauzele deceselor puteau fi consemnate neuniform, iar dosarele medicale și judiciare oferă doar perspective parțiale. Opinii medicale dau ca cifră reală a mortalității materne prin avort o triplare a datelor consemnate oficial, deci cel puțin 30.000 de femei care și-au pierdut viața ca urmare a politicii demografice ceaușiste“, explică Luciana Jinga.

Zeci de femei tinere au murit din cauza interdicțiilor impuse de comuniști. Foto: Wikipedia

Prin studiul documentelor vremii și prin mărturiile culese, sunt cunoscute multe dintre metodele folosite la acea vreme pentru avorturi ilegale. „Mărturiile și documentele arată situații foarte diverse: intervenții realizate în afara unităților medicale, metode improvizate deosebit de violente, apelarea la persoane fără pregătire medicală sau la profesioniști care acceptau să intervină clandestin. Nu există un singur model al experienței. Documentele din Arhiva Ministerului Sănătății descriu explicit aceste practici. Printre ele se numărau administrarea unor decocturi din plante, utilizarea unor substanțe chimice, introducerea în uter a unor soluții iritante cu ajutorul sondelor, precum și folosirea unor obiecte de uz casnic, precum andrelele, croșetele sau fusurile, pentru provocarea unor leziuni care să determine întreruperea sarcinii. De multe ori, riscul era amplificat de teama de a solicita ajutor după apariția complicațiilor. Femeile puteau întârzia prezentarea la spital tocmai pentru că o asemenea prezentare le expunea suspiciunii și investigațiilor. Această ruptură a încrederii dintre pacientă și instituțiile medicale reprezintă, în sine, un efect profund al politicii statului“, adaugă specialistul IICMER.

Prezervative puse la uscat sau vulcanizate

În condițiile în care avortul era interzis, românii au recurs la tot felul de metode pentru a evita o sarcină nedorită. Unele erau cunoscute dinainte, altele circulau din vorbă în vorbă, iar eficiența lor era, de cele mai multe ori, îndoielnică. Una dintre metodele folosite era cea a calendarului, prezentată inclusiv în volumul „Școala Tinerilor Căsătoriți“, prin care femeile puteau identifica zilele considerate fertile. Cartea le oferea însă informații mai degrabă despre cum să obțină o sarcină, nu despre cum să o prevină cu ajutorul acestei metode. În practică, metoda calendarului nu oferea o protecție sigură, mai ales în cazul ciclurilor menstruale neregulate. O altă soluție era „coitus interruptus“, care presupunea retragerea bărbatului înainte de ejaculare, dar nici acesta nu era o metodă contraceptivă sigură.

În lipsa unor mijloace contraceptive accesibile, au circulat și numeroase remedii populare. Unele femei își introduceau în vagin o tabletă de aspirină, despre care se credea că ar avea efect spermicid, în timp ce altele foloseau oțet, zeamă de lămâie sau băuturi precum Hellas. Se recurgea și la tampoane îmbibate în oțet, spălături vaginale sau decocturi preparate după rețetele unor vindecători. În mediul rural, una dintre practicile amintite era introducerea în vagin a unei bucăți de pânză înmuiate în pălincă. Niciuna dintre aceste soluții nu oferea protecție reală împotriva unei sarcini, iar unele puteau provoca iritații, infecții și alte complicații.

În orașe, cei care aveau relații sau cunoșteau persoane care lucrau în farmacii ori în fabrici puteau procura prezervative. Unele dintre cele românești purtau numele „Vulcan“ și erau atât de groase, încât au ajuns subiectul unor glume. Se spunea că ar fi fost duse chiar la vulcanizat, la atelierele unde se reparau cauciucurile. Viorel, fost angajat al unei întreprinderi din zona industrială a municipiului Botoșani în perioada comunistă, își amintește cum circula această poveste: „Erau niște glume pe seama lor. Așa circula vorba că erau oamenii care lucrau la cauciuc și că le vulcanizau. Dar evident că era o legendă. În primul rând alea nu se rupeau. Erau disponibile dar numai dacă știam vreo farmacistă. Mulți erau rușinoși, nu întrebau. Doar dacă știau vreun bărbat farmacist, ceea ce era foarte rar pe la noi. Mai erau și altele făcute tot la o fabrică de cauciucuri. Dar erau foarte subțiri. Parcă doreau intenționat să te păcălească, să se rupă și să faci beleaua. Puneai și două unul peste altul. Care erau muncitori de rând, manipulanți, mai sărăcuți, de la țară, nici nu știau de așa ceva, și nici cum să le folosească“, povestește Viorel pentru „Weekend Adevărul“.

Pe piață se găseau și prezervativele „Mini Max“, produse de Danubiana, fabrica de anvelope înființată în 1962. Costau un leu, însă erau considerate fragile și existau temeri că se puteau rupe. În anii ’80 au ajuns în România și prezervativele chinezești „Protex“, despre care unii își amintesc că erau de o calitate mai bună. Trei bucăți costau trei lei, dar nici procurarea lor nu era întotdeauna simplă. Accesul depindea adesea de sistemul informal al relațiilor și al cunoștințelor, de bine-cunoscuta rețea „pile-cunoștințe-relații“.

GENERAȚIA DECREȚEILOR

Efectele Decretului 770 s-au propagat prin toate fibrele societății românești. Nu era doar despre demografie, controlul sexului și al nașterilor. Era vorba despre distrugerea sistematică a familiei românești, cea pe care comunismul se lăuda că dorește să o consolideze. O sarcină devenea aproape o problemă exclusivă a femeii. Mai ales în contextul în care ea își risca viața în cazul unui avort ilegal sau liberatea dacă era prinsă. „În practică, o sarcină nedorită și, mai ales, întreruperea ei reprezentau, de cele mai multe ori, o problemă pe care femeia trebuia să o rezolve singură. Deși reproducerea privea cuplul, responsabilitatea prevenirii unei sarcini și riscurile asociate avorturilor ilegale reveneau aproape exclusiv femeilor. Implicarea partenerului se limita adesea la sprijinul financiar necesar unei intervenții clandestine, fără ca acesta să fie expus acelorași riscuri medicale și juridice“, precizează Jinga.

Sacrificiul pe termen lung: relația copil-părinte

Creșterea numărului de copii într-o familie cu posibilități materiale tot mai reduse și cu un spațiu de locuit insuficient genera tensiuni care ajungeau să afecteze profund relațiile dintre soți, dar și pe cele dintre părinți și copii. Muncind în trei schimburi și petrecându-și o mare parte din timpul liber la cozi, pentru a procura cele necesare traiului, părinții aveau tot mai puțin timp și energie pentru copii. Despre timpul petrecut împreună, conectarea emoțională sau nevoile de afecțiune ale celor mici, concepte discutate astăzi în parenting, aproape că nu se putea vorbi. În familiile în care venirea pe lume a unui copil era percepută ca o povară sau chiar ca o tragedie, presiunea cotidiană ajungea uneori să se transforme în conflicte și abuzuri. Unii copii erau pedepsiți cu brutalitate, iar lipsa de comunicare și de afecțiune lăsa urme care aveau să se resimtă mult timp după încheierea regimului.

Anul viitor, primii decreței vor ieși la pensie. Foto: Arhiva Minerva

Așa s-a conturat și experiența unei părți a generației decrețeilor, copiii născuți în anii în care politica regimului Ceaușescu a dus la creșterea forțată a natalității. Pentru unii, copilăria a însemnat responsabilități asumate prea devreme, teamă, disciplină severă și sentimentul că trebuie să se descurce singuri. Au ajuns adulți purtând cu ei răni emoționale pe care, uneori, nici după patru, cinci sau șase decenii nu reușesc să le înțeleagă pe deplin. Desigur, nu toți copiii născuți în acea perioadă au fost nedoriți sau au trecut prin experiențe traumatizante. Dar mulți au resimțit, în forme diferite, presiunea socială și materială a acelor ani. „Consecințele s-au răsfrânt și asupra relațiilor dintre părinți și copii. Generația X și o parte a generației Millennials s-au născut în perioada aplicării politicii pronataliste și au crescut în familii marcate de dificultăți materiale, suprasolicitare și nesiguranță. În multe cazuri, părinții erau atât de preocupați să asigure cele necesare traiului, încât nevoile emoționale ale copiilor treceau pe plan secund. Aceștia au fost învățați să se descurce singuri, să nu ceară prea mult, să își asume responsabilități de mici și să accepte autoritatea fără prea multe explicații. Relațiile familiale puteau fi dominate de disciplină și obligații, în detrimentul comunicării și al exprimării afecțiunii. Nu putem atribui exclusiv Decretului 770 aceste modele familiale și nici generaliza experiențele tuturor copiilor născuți în perioada comunistă. Dar cred că trebuie să discutăm și despre costurile emoționale ale politicii pronataliste, nu doar despre cele demografice și medicale“, spune Luciana Jinga.

Și-a atins scopul Decretul 770?

Statisticile demografice oferă o concluzie destul de clară: decretul a produs o creștere spectaculoasă a natalității, dar efectele sale au fost de scurtă durată. Regimul Ceaușescu a reușit să determine mai multe nașteri într-un interval scurt, însă nu a putut menține această evoluție pe termen lung. După primul val de sarcini duse la termen, femeile au găsit treptat modalități de a-și controla fertilitatea, fie prin mijloace contraceptive procurate pe căi informale, fie prin avorturi clandestine, în ciuda riscurilor și a sancțiunilor. Efectul imediat al decretului se vede în cifrele din 1966 și 1967. Numărul născuților a crescut de la 273.678 la 527.764, aproape dublu într-un singur an. Rata natalității a urcat de la 14,3 la 27,4 născuți la mia de locuitori, iar rata totală a fertilității a crescut de la aproximativ 1,9 la 3,7 copii pentru fiecare femeie. Saltul a continuat și în 1968, când s-au înregistrat 526.091 de nașteri. Însă cifrele au început apoi să scadă: în 1970 se nășteau 427.034 de copii, iar în 1983 numărul ajunsese la 321.498. În același an, rata fertilității coborâse la 2,06 copii per femeie, sub pragul de înlocuire a generațiilor, estimat la aproximativ 2,1.

Nici înăsprirea legislației din 1985 nu a reușit să inverseze tendința. În 1989, ultimul an al regimului comunist, s-au înregistrat 369.544 de nașteri, iar rata natalității era de 16 la mia de locuitori. Era o valoare mai mare decât cea din 1966, dar mult sub nivelul atins în 1967. Rata fertilității se situa în jurul valorii de 2,2 copii per femeie, apropiată de pragul de înlocuire a generațiilor, dar departe de vârful înregistrat imediat după adoptarea decretului. Cu alte cuvinte, politica pronatalistă nu a reușit să mențină creșterea natalității la nivelurile dorite de conducerea comunistă. Costul acestei politici nu s-a măsurat însă doar în presiunea exercitată asupra familiilor. Una dintre cele mai grave consecințe a fost creșterea mortalității materne, în special din cauza avorturilor ilegale și nesigure. Potrivit datelor analizate în literatura medicală, mortalitatea maternă a crescut de la aproximativ 85 de decese la 100.000 de născuți în 1965 la circa 169 în 1989. În ultimul an al regimului, aproximativ 87% dintre decesele materne erau asociate complicațiilor provocate de avorturi. După căderea regimului și liberalizarea avortului, mortalitatea maternă a scăzut rapid: în 1990 ajunsese la aproximativ jumătate din nivelul anului precedent.

Una dintre primele schimbări democratice

Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989, emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale și publicat în Monitorul Oficial la 27 decembrie, a abrogat explicit Decretul nr. 770/1966, dar și articolele din Codul penal care incriminau avortul. Actul normativ a fost adoptat la zece zile de la izbucnirea Revoluției și la o zi după executarea soților Ceaușescu. În preambul, noua conducere justifica abrogările prin necesitatea eliminării unor acte normative ale fostului regim, considerate profund nedrepte și contrare intereselor populației. După mai bine de 23 de ani, interdicția care controlase viața reproductivă a femeilor era înlăturată.

Efectul s-a văzut imediat în statistici. Potrivit raportului Organizației Mondiale a Sănătății și al Comisiei Europene Highlights on Health in Romania, numărul avorturilor înregistrate a crescut de la aproximativ 193.100 în 1989 la 992.300 în 1990. În același timp, numărul nașterilor a scăzut de la aproximativ 369.500 la 314.700. Alte statistici, citate în literatura medicală, indică 913.973 de avorturi înregistrate în 1990 și 314.746 de nașteri. Diferențele provin din seriile statistice și sursele utilizate, dar proporția este aceeași: în primul an de după abrogarea interdicției s-au înregistrat aproximativ trei avorturi la fiecare naștere.

România înregistrează în acest an un record istoric negativ în privința natalității. Foto: Memorialul Sighet

Unul dintre cele mai importante efecte asupra sănătății femeilor a fost scăderea mortalității materne. Potrivit aceleiași analize a OMS, înainte de schimbarea legislației, în România se înregistrau aproximativ 147 de decese materne la 100.000 de nașteri vii provocate de avorturi. În 1997, rata scăzuse la 21. Organizația Mondială a Sănătății arăta că reducerea mortalității a fost una dintre cele mai importante schimbări din sănătatea publică după 1989, chiar dacă România continua să aibă o rată ridicată în comparație cu alte țări europene.

La aproape 60 de ani de la adoptarea Decretului 770, generația născută în urma exploziei demografice din 1967 se apropie de vârsta pensionării. În numai doi ani, 1967 și 1968, s-au născut în România peste un milion de copii, aproximativ 526.000, respectiv 512.500. În 1969 au venit pe lume alți peste 460.000. Aceste generații numeroase ajung acum într-o etapă în care tot mai mulți dintre membrii lor pot solicita pensionarea, în funcție de vârstă și de stagiul de cotizare. Bărbații născuți în 1967 împlinesc 60 de ani în 2027 și pot solicita pensie anticipată în condițiile prevăzute de lege, în timp ce femeile din aceeași generație au început deja să atingă vârstele de la care pot cere pensionarea anticipată. Dimensiunea generațiilor născute după 1966 este relevantă pentru piața muncii și pentru sistemul public de pensii, mai ales într-o țară confruntată cu îmbătrânirea populației, natalitate scăzută și emigrație. Există aici o ironie istorică: politica prin care regimul Ceaușescu a încercat să mărească forța de muncă a țării a creat generații numeroase care ajung acum să aibă nevoie de susținerea unui sistem social și economic aflat, la rândul său, sub presiune.

Decretul 770 a intrat și în memoria culturală a României prin documente, filme și mărturii. În 2005, regizorul Florin Iepan a realizat documentarul „Născuți la comandă. Decrețeii“, care urmărește consecințele decretului asupra femeilor și copiilor născuți în acea perioadă. Filmul adună mărturii despre sarcinile nedorite, avorturile clandestine și efectele politicii pronataliste asupra societății. În 2007, Cristian Mungiu a dus această realitate în cinematografia internațională prin „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile“, film laureat cu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes. Acțiunea este plasată în ultimii ani ai comunismului și urmărește încercarea a două studente de a organiza un avort clandestin. Dincolo de povestea celor două personaje, filmul reconstruiește mecanismele fricii, ale abuzului și ale dependenței femeilor de intermediari într-un sistem care le refuza dreptul de a decide asupra propriului corp.

Un drept cu jumătate de măsură

Avortul la cerere este legal în România până la 14 săptămâni de sarcină, potrivit articolului 201 din Codul penal. Întreruperea sarcinii poate fi realizată de medicul specialist obstetrică-ginecologie, în instituții sau cabinete medicale autorizate. Casa Națională de Asigurări de Sănătate însă nu decontează în mod obișnuit avortul la cerere, iar costurile sunt suportate de pacientă. Problema este amplificată de numărul redus de unități medicale care oferă acest serviciu. În 2022, potrivit datelor Institutului Național de Sănătate Publică invocate de organizațiile care monitorizează accesul la avort, 13 județe nu au raportat nicio întrerupere de sarcină la cerere în spitalele publice. O cercetare ulterioară a Asociației Moașelor Independente, desfășurată între noiembrie 2023 și februarie 2024 și care a inclus 959 de unități medicale publice și private, a arătat că 552 dintre acestea, adică 57,6%, nu ofereau servicii de avort. Dintre cele 176 de unități publice analizate, 111 au declarat că nu furnizează astfel de servicii. Human Rights Watch a documentat, de asemenea, refuzuri din partea unor medici și spitale, lipsa trimiterilor către alte unități și dificultățile financiare întâmpinate de femeile care trebuie să apeleze la clinici private.

Legea s-a schimbat, dar accesul la servicii medicale nu este garantat în mod egal tuturor femeilor. Costurile, distanța până la o unitate care oferă procedura, refuzul unor medici și lipsa informațiilor pot transforma un drept legal într-unul greu de exercitat. Iar istoria Decretului 770 arată cât de mult pot conta aceste diferențe. Femeile care au trăit sub interdicție au avut experiențe foarte diferite: unele au găsit medici dispuși să le ajute, altele au avut bani sau relații care le-au permis să evite intervențiile improvizate, însă multe nu au avut aceste posibilități. Despre cele care au supraviețuit se vorbește cel mai des. Despre cele care nu au mai putut depune mărturie, mult prea puțin.