Două culturi

Studenţii nu mai sunt dispuşi să intre în dezbateri aprinse cu profesorii lor

În continuarea articolului de săptămâna trecută despre înţelesul noţiunii de cultură, vreau să fac unele observaţii suplimentare

Puţini vor mai fi ştiind astăzi, poate doar cei din generaţia mea, că „Două culturi" este titlul unui faimos articol al lui Lenin. La fel de faimos ca şi „Organizaţia de partid şi literatura de partid", la care m-am referit nu demult. Încă şi mai puţini ştiu că titlul fusese folosit înainte de Octav Tăslăuanu, redactorul-şef al revistei „Luceafărul", apărută în 1905 la Budapesta, la care a colaborat Goga cu primele lui poezii, unele reluate în volumul de debut din acelaşi an.

Sensul titlului nu este, fireşte, acelaşi la ideologul comunist rus şi la poporanistul ardelean. Reamintesc coincidenţa nu pur şi simplu pentru că amândoi autorii vorbesc de o falie care ar separa, într-o anumită epocă, mentalităţile culturale, ci pentru că niciodată remarca privitoare la existenţa unei astfel de falii n-a fost mai adevărată decât în prezent.

Cultura studenţilor

Un profesor francez de jurnalistică şi jurnalist el însuşi a fost invitat anul trecut la Facultatea de Ştiinţe Politice (Science po) din Paris să ţină un curs practic despre cum se scrie un articol de ziar. Are surpriza să constate că studenţii înscrişi la curs (nota bene: de bunăvoie) n-au citit în viaţa lor un ziar. Mai mult: sunt cu totul dezinteresaţi de lectură în general.

Decanul facultăţii, care îi adresase invitaţia, îi scuză: „Studenţii au cultura lor, pe care noi, profesorii, trebuie s-o respectăm". Invitatul vrea să ştie în ce constă această cultură care o refuză pe a lui. Nu primeşte un răspuns precis. Decanul nu poate spune mai mult decât că e vorba de două culturi. Întrebaţi, studenţii tac mâlc.

 S-ar spune că le lipseşte, pe lângă darul impresiei (de lectură), şi darul expresiei (despre ce au citit). Şi-l regăsesc totuşi pe cel de al doilea ca să se plângă decanului că invitatul e un bătrân plicticos.

Tipuri de lectură

Mi-am pus două întrebări. Una priveşte chiar nedumerirea invitatului: în ce constă, în definitiv, cultura studenţilor din ziua de azi? A tinerilor învăţăcei, dacă vreţi, şi nu doar din Franţa, desigur. Cei care ar putea să ne lămurească sunt tinerii înşişi. Am căutat eu însumi, în mai multe împrejurări, un răspuns şi, din păcate, nu l-am primit. Mai exact, a fost, când a fost, unul vag sau confuz.

Singurul lucru cu care m-am ales a fost acela că, aproape de fiecare dată, răspunsul nu părea să fie unul, aşa zicând, individual: pronumele era noi. „Noi nu citim decât cărţi de maximum 200 de pagini", mi-a declarat, de exemplu, un fost student, şi nu unul oarecare, ci şef de promoţie. De ce, n-am reuşit să aflu. Pur şi simplu, noi nu citim cărţi mai groase de 200 de pagini.

M-aş fi mulţumit şi cu o explicaţie de felul: timpul nu mai are răbdare, viaţa noastră se scurge mai repede decât a voastră, suntem traşi în mai multe părţi deodată decât eraţi voi etc. Ceea ce m-a neliniştit a fost atât lipsa unor argumente coerente şi convingătoare, cât şi acel plural care priva subiectul de personalitate, incluzându-l într-o categorie şi sortindu-l anonimatului.

Dreptul la opinie

A doua nedumerire este legată de recomandarea de a acorda respectul nostru, al celor din generaţia, nu e aşa, expirată, culturii noilor generaţii. Ne obligă la rezervă nu numai faptul că nu ştim prea bine, cum spuneam, în ce constă ea. Nici măcar faptul că, fiind vorba de respect, el implică reciprocitate: respectă-mă, dacă vrei să te respect.

Motivul este altul şi anume că recomandarea decanului pare inspirată de teama că li se încalcă studenţilor dreptul la opinie. Aici e hiba, cum se zicea pe vremuri: greşita interpretare a dreptului la opinie, acel câştig al modernităţii al cărui revers negativ e rareori luat în considerare. Respectarea dreptului la opinie n-ar trebui să excludă discutarea tezelor adverse, critica lor, dacă e cazul, contestarea şi polemica, la o adică, refuzul de a le accepta.

Prea des însă am remarcat faptul că, în numele dreptului cu pricina, tinerii se simt ofuscaţi dacă nu eşti de acord cu ei. Nu mă refer la orgoliul unuia sau altuia, la urma urmelor normal, ci la un soi de orgoliu de generaţie, ţinând de acel plural al subiectului, pe care l-am menţionat. Vreau să spun lucrurilor pe nume: cultura tinerilor noştri contemporani nu este una a dialogului.

Refuzul argumentelor, muţenia la care m-am referit sunt rodul unei aroganţe: noi avem tot dreptul la opinia noastră, nu suntem obligaţi să vă dăm vouă socoteală. Un univers intelectual rupt în două: noi şi voi. Fără punţi. Fără putinţă de înţelegere. Fără dialog. Şi în care învăţăceii se prevalează nu numai de dreptul la opinie, dar şi de acela al inversării rolurilor: învăţăceii vor să-i înveţe pe învăţaţi.

E vorba, neîndoielnic, de două culturi. În absenţa dialogului, ne putem aştepta la orice. În ce mă priveşte, le ţin tinerilor mâna întinsă, şi nu de azi, de ieri. Simt însă tot mai des că îmi amorţeşte.

"În absenţa dialogului, ne putem aştepta la orice. În ce mă priveşte, le ţin tinerilor mâna întinsă, şi nu de azi, de ieri. Simt însă tot mai des că îmi amorţeşte."