Despre credinţă şi comunism. „Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc”, o nouă carte de Aurora Liiceanu
0Adevărul.ro vă prezintă, în avanpremieră, fragmente din cea mai recentă carte a Aurorei Liiceanu, "Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc", publicată de Editura Polirom. Volumul va fi lansat joi, de la ora 18.00, la Cărtureşti Verona.
Satul românesc e o microlume, cu reguli şi sisteme de valori proprii. Aurora Liiceanu prezintă o astfel de microlume prin intermediul poveştilor de viaţă ale locuitorilor comunei Surani. Religia, datinile şi munca pămîntului sînt cele mai importante pentru comunitate şi orice abatere de la acestea este sancţionată fără drept de apel. Oamenii care cunosc obiceiurile locale se împuţinează însă pe zi ce trece, iar modernitatea pare să risipească încet-încet atmosfera încărcată de credinţe şi superstiţii care conferă satului aerul său atît de special. Nici alb, nici negru aduce în prim-plan fermecătoarea lume rurală, cu mici istorii înglobate în istoria mare şi tradiţii păstrate din generaţie în generaţie.
Din cuprins: Mentalul colectiv: un peisaj aproximativ • Surani şi istoriile mărunte • Primăriţa comunistă: o carieră politică • Colectivizarea • Anul 1962: o ruptură în destinul individual şi colectiv • Spiritul comunitar: un ţesut distrus • Mizeria modernităţii: sat şi oraş • Ceauşescu şi şurubul • Noi şi ei: percepţia reciprocă • Femei şi bărbaţi • Credinţa într-o lume dreaptă • Ieşirea din comunism: 1989
FRAGMENT
Credinţa şi comunismul
Pentru mulţi oameni, evenimentele din 1989 nu au făcut ca lumea să vină mai des la biserică sau ca numărul celor care vin să crească. Veta Davidescu afirmă că oamenii înainte umbla mai cu sfială, se mai fereau. Este adevărat că la şcoală nu se dădea voie să se colinde şi că soţia preotului Ion Ionescu-Surani, Lizica, originară din Şoimari, încercase să facă un cor de biserică cu copiii, când era învăţătoare, dar acest lucru i s-a interzis. Deci cam la fel vine lumea la biserică şi tinerii nu prea vin. Preferă discoteca, după cum spune Gh. Şerbănescu.
Dacă regimul comunist a impus depărtarea de biserică, el a făcut-o cu rezerva posibilităţii compromisului. În fond, era nevoie în această zonă de oarecare înţelegere. Nicidecum însă de o acceptare. Mai degrabă o toleranţă pentru cei mulţi sub semnul aşteptării istoriei.
Pentru actorii principali, regula era mult mai strictă. Acestora nici măcar partea nevinovat-ludică a datinilor nu prea le era îngăduită. De aceea, este îndoielnic că preotul Ion Ionescu îndrăznea de Paşte să vină cu ouă roşii, după slujbă, mai întâi la primărie, unde tocmai se redacta raportu’ către judeţ că nu s-a-ntâmplat nimic pe raza comunii, aşa cum afirmă Maria Tatu. Partidul îngăduia credinţa în limitele introducerii acesteia în partea mai puţin luminoasă a tradiţiei. De aceea, atitudinea faţă de majoritate a fost mai blândă, pentru că nu propunea confruntări cu diferenţa. Celelalte culte prezente, penticostalii şi adventiştii, aduceau prin prezenţa lor ideea de diferenţă, la care comunismul era în mod constant alergic. Credinţa era, desigur, o relicvă a trecutului, dar dacă tot era tolerată, era de dorit să fie doar una. Primăriţa comunistă afirmă: Să ştiţi că s-a răcit lumea de biserică. Faţă de 1938, adică atunci când ştiu eu, că eram copil, mă duceam la biserică şi credeam. Şi nu aveam mai multe culte. Era un singur cult. La nivelul omului simplu, biserica rămâne o instituţie importantă şi, oricâte păcate ar avea slujitorii ei – doar sunt şi ei oameni –, el este puţin dispus să analizeze relaţia dintre individ, credinţă şi instituţie.
La o ceremonie de înviere recentă, în biserica din Surani erau, cu puţin înainte de miezul nopţii, câteva grupuri mici şi răzleţe de oameni care aşteptau. Majoritatea femei. Către ora unu noaptea, când slujba de înviere, în alte părţi, era sigur către sfârşit, m-am apropiat de un grup, manifestându-mi nedumerirea că la Surani nu este ca în alte locuri. Femeile, surprinse în plină discuţie, m-au măsurat din priviri cu un aer demn, cu acea siguranţă nedisimulată a localnicului, şi mi-au răspuns: Vine, vine preotu’. Ştie el ce face!Chiar Maria Tatu afirmă că preoţii în timpu’ lu’ Ceauşescu avea o teamă. Tot ea povesteşte de vizita de control făcută la mânăstirea Suzana, unde activişti de partid, ofiţeri din cadru’ armatei şi al Securităţii se cununau pe ascuns pentru a nu suporta rigorile regimului.
Sandu Oncescu afirmă şi el: Directorii în instituţii mari, securiştii, partidu’, armata n-avea voie să se cunune. Se-ascundea. La fel, Nicu Vlădescu: La biserică nu se ducea. A fost mulţi membri de partid în sat. În Surani. Nu se ducea, că nu era voie. Or, că din convingere, comuniştii! Mai revelatoare pentru starea prin care treceau oamenii şi mai legată de propaganda ateistă este evocarea Anei Mihălcescu:
Toţi adoratorii mei îmi trimiteau cruciuliţe de mărţişor. Mihai Ştefănescu, Tălpariu, băiatu’ lu’ Gheorghe Talpă, băiat de neam, îmi dădea de aur. Şi le purtam. Se schimbau. Şi la o întrunire politică ne era frică că ne controlează, fetele, şi le puneam sub căptuşeala pantofului, unde stă călcâiul. Desfăceam şi puneam.
Tot Ana povesteşte că naş de cununie l-a avut pe unu’ Paliu, a cărui fiică s-a căsătorit cu Călinescu, comunistu’ absolut, director la schela Urlaţi. Acest Călinescu nu a venit la nunta Anei, pentru că Ana şi familia ei fuseseră declaraţi chiaburi şi, participând, şi-ar fi compromis poziţia politică înaltă pe care o avea. Cu timpul, oamenii au început să se orienteze şi nu-i mai invitau la ceremonii la care ritualul religios era respectat pe cei declaraţi mari comunişti. Chiar Ana, mai târziu, când şi-a căsătorit fiul, nu s-a mai dus la aceşti Călineşti să-i invite, fiindcă erau comunişti. Conform cutumei, fiica lui Călinescu urma să-l cunune pe fiul Anei. Totuşi, aceştia s-au supărat şi Ana susţine că ar fi aflat de un blestem aruncat asupra mirelui. De blestem ea ţine cont, pentru că uite, că s-a despărţit, n-a stat cununat.
Aşa cum am amintit, şi penticostalii o duceau greu; cum afirmă Titi Oncescu, au fost huliţi, au fost chinuiţi. La locul de muncă, atitudinea autorităţilor faţă de cultele permise era mai evidentă, pentru că în mediul instituţional indicaţiile se făceau uşor şi explicit simţite. Margareta Oncescu îşi aminteşte că o soră a bunicii ei era în cultu’ ăsta şi de copil observase că erau săritori şi se-ajutau. La şcoală, pe când era învăţătoare, era un învăţător amărât şi l-a dat afară că era penticostal. Omul îi mărturisise că aici, în cultu’ meu de-acum, am găsit înţelegere, fără să mă stoarcă de bani. Probabil că acesta era domnul Porumbin, venit din Basarabia şi ajuns în Surani din Aluniş, o zonă mai îndepărtată a comunei. Despre el îşi aminteşte o altă fostă învăţătoare, Margareta Oprina: Venise domnu’ Porumbin, venise pentru religie, în 1955. Înainte de el, mai important era Nea Petre, despre care puţini din sat îşi mai aduc aminte. Cei vârstnici, ca Maria David, Veta Davidescu. Aşa că afirmaţia contabilei de la primărie, după care înainte de 1989 erau mai prost văzuţi, mai stricteţe, ne cam feream, pare perfect plauzibilă. ( Nici alb, nici negru, Radiografia unui sat românesc, 1948-1998, Copyright Editura Polirom)
Info carte
Colecţie: Seria de autor „Aurora Liiceanu”
Domeniu: Psihologie / Sociologie
328 p.
Preţ: 29.95 lei
Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012), Viaţa nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucişate (2012), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii (2013), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013), Soacre şi nurori. La cine este cheia? (2014) şi Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015).
Se încarcă comentariile...
