De-a lungul celor mai bine de 2.000 de ani de existență a creștinismului, diferențele de percepție asupra unor învățături sau a unor canoane au primat în fața a ceea ce i-a unit pe adepții acestuia, fiind disputată chiar și sărbătorirea miracolului Învierii.

Și ortodocșii și catolicii celebrează în acest an Paștele pe 20 aprilie FOTO: FOTO: AFP

Deși drumurile lor s-au despărțit în Evul Mediu, catolicii și ortodocșii împărtășesc o moștenire comună, mai ales din primele secole ale creștinismului. În ultimele decenii, dialogul ecumenic s-a intensificat, fiind tot mai des exprimată dorința de apropiere – inclusiv prin ideea unei sărbători comune a Paștelui. Într-o lume din ce în ce mai fragmentată, aceste eforturi de reconciliere sunt nu doar gesturi teologice, ci și pași importanți spre înțelegere și unitate spirituală între oameni. Într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, conf. univ. dr. Adrian Muraru, cadru didactic al Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi și coordonator al colecției „Tradiția creștină“ a Editurii Polirom, a vorbit despre cum au devenit românii ortodocși, ce înseamnă Paștele pentru creștini, dar și ce șanse sunt ca Învierea lui Iisus să fie sărbătorită de ambele confesiuni la o dată comună.

„Weekend Adevărul“: Înainte de toate, când au devenit românii ortodocși?

Adrian Muraru: În cazul românilor, există un relativ consens al istoricilor, care plasează etnogeneza într-un interval de câteva secole, în Antichitatea târzie și la începutul Evului Mediu. Din perspectivă confesională, putem vorbi despre ortodoxie sau catolicism abia în secolul al XI-lea, atunci când creștinismul apusean și cel oriental se despart formal. Înainte de această despărțire, a existat populație creștină locală, dovadă fiind urmele arheologice disponibile astăzi. Apoi, judecățile generale despre „români“ sunt greu de susținut, fie și pentru faptul că nu avem păstrate documente ale acestei populații, cu atât mai puțin censuri ale acesteia. În asumarea confesiunii ortodoxe de către mulți dintre români vor fi contat mai mulți factori: geografici, istorici, de mentalitate, culturali, sociali, politici, militari, chiar și comerciali. Câteodată, până și întâmplarea (unii o consideră semn al providenței) are rolul ei.

De ce au ales ortodoxia și nu creștinismul catolic? Cum a devenit ortodoxia majoritară?

Nu este clar dacă a existat efectiv o alegere, urmând înțelegerea comună a acesteia: alternative care să poată fi asumate la un moment dat prin decizie proprie. Totuși, confesiunea ortodoxă ajunge să predomine la noi cumva nespecific, dacă privim la populațiile din jur, creștinate adesea prin decizia unui conducător politic conectat unui centru de putere (ecleziastic) din Est sau din Vest (așa ne transmit sursele scrise medievale). Pentru ruși sau pentru maghiari, adoptarea creștinismului se face „de sus în jos“: principele se convertește, apoi curtenii săi, apoi populația generală. Nu avem dovezi că aceasta s-a întâmplat și în cazul românilor (care oricum se pare că, în Evul Mediu, erau prea divizați politic, în numeroase „state“, pentru ca opțiunea unui singur decident să conteze pentru majoritatea populației). Evident, istoriografii ecleziastici de astăzi predau de cele mai multe ori o vulgată (n.e. – versiunea latină a Bibliei, adoptată de Conciliul de la Trento, folosită și astăzi de Biserica Catolică) marcată confesional, care susține preeminența ortodoxiei sau a catolicismului pe teritoriul de astăzi al României chiar înainte ca acestea să devină mărci confesionale, neglijând chiar faptul că istoria asumată ecleziastic este nu doar un șir de fapte atestate istoric, ci și noimă a intersecției dintre divin și uman. Poate că o istorie locală a creștinismului, scrisă sine ira et studio (trad. lat. – fără ură și părtinire) de un grup de specialiști care să depășească perspectivele confesionale, ar ajuta nu doar la înțelegerea trecutului, ci și la depășirea unor aprehensiuni.

Care sunt principalele aspecte care separă catolicismul de ortodoxie? Dar cele care sunt un numitor comun? Este atât de diferit catolicismul de ortodoxie încât să pară chiar o altă religie (mulți ortodocși consideră catolicii atât de diferiți precum islamiștii, de exemplu)?

Catolicismul și ortodoxia pot fi privite din multe perspective, și astfel observate diferențe. Cred că aspectele de maxim interes rămân cele care se răsfrâng în celebrele puncte „florentine“ (numite astfel după locul în care s-a desfășurat un conciliu care viza, în secolul al XV-lea, unirea Bisericilor care reprezentau cele două confesiuni): Filioque, existența purgatoriului, a primatului papal și utilizarea azimilor în liturghie sunt generic acceptate de catolici și respinse formal de ortodocși. Pentru că întrebați despre numitorul comun – cu excepția celor amintite mai sus –, fundamentul creștinismului (predat în Biblie și în tradiția comună a Bisericii primului mileniu) este asumat atât de ortodocși, cât și de catolici. Evident, sunt vremuri în care se valorifică îndeosebi ceea ce este comun: în primul mileniu creștin, diferențele doctrinare evidențiate mai sus au existat între creștinismul vestic și cel estic, însă ele nu au dus la apariția confesiunilor creștine existente astăzi. În alte vremuri, pare acută observarea diferențelor: la începutul celui de-al doilea mileniu creștin, în 1054, mai importante au fost diferențele, de unde și apariția Bisericii Răsăritene și a Bisericii Apusene. Să nu uităm însă că, spre finalul celui de-al doilea mileniu creștin, în 1965, conducători ai celor două confesiuni au decis anularea excomunicării reciproce care a însoțit despărțirea produsă în 1054. Desigur, există și un alt plan al discuției, acela al percepției individuale a celuilalt, a celui diferit (în cazul nostru, al celui de o altă confesiune creștină). Aici, așa cum sugerați, efortul de educare ar trebui să fie poate mai mare. Însă, dintotdeauna a fost dificil să educi, și nu doar religios: este mai comod să lipești o etichetă decât să te informezi. Iar în vremea de astăzi apar dificultăți suplimentare: cel curios se mulțumește adesea cu o informație neverificată, puțin credibilă.

„Când semnificația Paștelui nu mai este sesizată în deplinul ei, se caută ceva mirabil“

S-a sărbătorit Paștele dintotdeauna la o dată diferită, de către catolici și ortodocși?

Surprinzător poate, Paștele a fost sărbătorit la date diferite și la începutul creștinismului. A existat, atestată de surse antice, încă din secolul al II-lea, o dispută privitoare la data Paștelui: unii o asumau ca fiind în aceeași zi cu Paștele evreiesc, adică pe 14 Nisan (de unde și numele latinesc de „quartodecimani“ dat celor care acceptau această dată), iar alții considerau că Paștele poate fi celebrat doar în zi de duminică. Atunci, practicile diferite în această privință au fost inițial reciproc acceptate, fără a produce vreo schismă. Ulterior, quartodecimanii au fost siliți să renunțe la obiceiul lor. Fundamentală în chestiunea datei Paștelui a fost decizia luată la Sinodul I Ecumenic din 325 (în 20 mai 2025 se împlinesc 1.700 de ani de la deschiderea lucrărilor acestui Conciliu). Sinodul a impus generalizarea sărbătoririi Paștelui într-o unică zi, după tradiția Romei și a Alexandriei (așa cum se precizează în scrisoarea sinodală redactată atunci), adică duminica. Aparent, a fost chiar indicată cu precizie care anume duminică: prima după luna plină proximă echinocțiului de primăvară (nu a ajuns până la noi vreun document aprobat de acest Conciliu în chestiunea reperelor temporal-astronomice tocmai amintite, însă avem mărturii de secol IV că problematica datei Paștelui a fost aprofundată de sinodali, că a fost aprobată o modalitate de calcul, iar alte scrieri, tot de secol IV, sugerează că acestea erau elementele avute în vedere de participanții la Conciliu). Dar Alexandria și Roma aveau modalități diferite de a calcula data Paștelui chiar dacă urmau regula tocmai indicată (chestiuni de astronomie, de calcul, sunt implicate aici), așa că, în 326, Paștele a fost celebrat la date diferite în Roma și în Alexandria. Pe de altă parte, există mărturii antice despre dificultățile întâmpinate de unii creștini (cei din Siria, de pildă) în adoptarea datei rezultate din aplicarea regulii de mai sus (ei obișnuiau să celebreze Paștele în duminica imediat următoare Paștelui mozaic).

În secolul al VII-lea, o altă dispută semnificativă a implicat obiceiuri celte mai vechi și norma curentă a Romei (era reflectată divergența tocmai amintită între modalitatea de calcul alexandrină și cea romană: curios, Roma trecuse între timp la modalitatea de calcul alexandrină, iar unii dintre locuitorii Marii Britanii se inspirau încă din regula veche a Romei): iarăși se observau date diferite pentru celebrarea Paștelui. A fost nevoie de un conciliu (ținut la Whitby, în 664) pentru ca noua modalitate de calcul a Romei să fie impusă. Însă, dacă dăm crezare unui autor medieval, se pare că în anul următor, 665, regele care convocase sinodul sărbătorea Paștele, în vreme ce regina sa încă postea: Paștele era încă serbat de două ori. Disputele au continuat: în insula Iona, din Hebride, deciziile conciliului au fost aplicate abia în 716. Altundeva, în Irlanda, impunerea datei romane a Paștelui a luat chiar mai mult timp. Așadar, înainte de despărțirea din 1054, Biserica creștină din Est și din Vest a serbat Paștele la aceeași dată doar circa 300 de ani.

Care este data corectă, la ortodocși sau la catolici?

Am putea spune că ambele date sunt corecte: este respectată decizia Sinodului I Ecumenic, precum și procedura secventă de calcul, și de către catolici, și de către ortodocși. Existența a două date ale Paștelui este consecința observării punctului de plecare a calculului, cea a echinocțiului de primăvară (evident, și a datelor relevante secvente care urmează procedura de calcul indicată mai sus), plasată în zile diferite în cele două calendare, iulian, respectiv gregorian. Biserica Catolică acceptă, în funcție de tradițiile locale, celebrarea Paștelui la date diferite: Bisericile Catolice Orientale, dar și Biserica Română Unită cu Roma, de pildă, stabilesc data Paștelui utilizând calendarul iulian (deci în aceeași zi cu ortodocșii). La fel, odată cu ortodocșii celebrează Paștele și catolicii din țări în care sunt minoritari numeric, majoritatea urmând calendarul iulian (în Grecia, de pildă). Evident, majoritatea catolicilor celebrează Paștele la data stabilită după calendarul gregorian. Ceva similar s-a întâmplat și în Biserica Ortodoxă Română: în februarie 1929, prin hotărâre a Sinodului acesteia, s-a stabilit ca Paștele să fie sărbătorit în acel an pe 31 martie (urmând aparent calendarul gregorian), dar și pe 5 mai (urmând calendarul iulian: opțiunea a apărut în urma solicitării mitropolitului Basarabiei, care încerca astfel să rezolve probleme specifice). Altfel, așa cum aminteam, Bisericile autonome Estoniană și Finlandeză utilizează astăzi calendarul gregorian în calcularea datei Paștelui, la fel ca în Biserica Catolică, prin urmare, în Patriarhia de Constantinopol sunt curent în uz două date pentru sărbătorirea Paștelui.

Diferențe de formă, nu de fond

Toate instituțiile ortodoxe sărbătoresc la dată diferită față de catolici sau doar Biserica Ortodoxă Română?

Curent, toate Patriarhiile ortodoxe sărbătoresc Paștele la aceeași dată: acesta a fost compromisul realizat la începutul secolului al XX-lea, când unele Biserici Ortodoxe, printre care și cea Română, au părăsit calendarul iulian și l-au adoptat pe cel gregorian (de fapt, un nou calendar, numit „calendar iulian revizuit“, care este identic cu cel gregorian pentru intervalul dintre anii 1600 și 2800: pentru simplificare, voi numi în continuare „gregorian“ acest calendar utilizat de unele Biserici Ortodoxe atunci când este vizat efectul său identic tocmai amintit). Aceasta a făcut ca, pentru Bisericile Ortodoxe care utilizau stilul gregorian, toate sărbătorile religioase cu dată fixă din calendar să fie decalate în avans cu 13 zile, urmând ca și data Paștelui să fie alta (punctul de plecare al calculului, echinocțiul de primăvară, fiind diferit). Pentru a nu introduce astfel două date ale Paștelui în lumea ortodoxă, care produceau diferențe de practică liturgică remarcabile, s-a decis ca data Paștelui să fie stabilită urmând calendarul iulian, „vechi“. Trebuie menționat că există și două Biserici autonome ortodoxe, care însumează astăzi circa 80.000 de credincioși, subordonate în prezent scaunului patriarhal al Constantinopolului, care urmează calendarul gregorian și în cazul stabilirii datei Paștelui: Biserica Ortodoxă Finlandeză și Biserica Ortodoxă Apostolică Estoniană.

Sunt diferențe majore între Paștele catolic și cel ortodox?

Din perspectivă biblică, sărbătoarea este aceeași. Desigur, practicile liturgice, tradițiile pot cunoaște diferențe, poate accentele sunt cumva altfel distribuite (Biserica Catolică observă atent semnificația Vinerii Patimilor, Biserica Ortodoxă aprofundează semnificația Învierii Domnului), însă această diversitate nu îmi pare a indica vreo diferență majoră.

Și ortodocșii și catolicii celebrează în acest an Paștele pe 20 aprilie FOTO: Unsplash

Avem și speța Luminii Sfinte de la Ierusalim. Cum se procedează acum? Iau Lumină ambele Biserici în două date diferite?

Un cercetător al vechilor practici liturgice creștine observa că, atunci când actul Liturghiei – de jertfă reală și comuniune – a părut a pierde din semnificația sa profundă, au apărut hermeneutici rafinate ale textelor liturgice, chemate astfel să recupereze câte ceva din ceea ce se pierduse. Îmi pare că la fel se întâmplă și în cazul acesta: atunci când semnificația Paștelui nu mai este sesizată în deplinul ei, se caută altceva, mirabil, care să recupereze ceva din trăirea miracolului Învierii. Desigur, „semnele“ și „minunile“ sunt și ele dezirabile, în policromia vieții religioase: este important însă ca esențialul să fie păstrat.

300 de ani a fost sărbătorit Paștele la aceeași dată, înainte de Marea Schismă din anul 1054.

SĂRBĂTORIREA PAȘTELUI LA ACEEAȘI DATĂ

„Depășirea dificultăților înseamnă disponibilitate la dialog, informare, introspecție“

„Weekend Adevărul“: Se încearcă de mai mult timp sărbătorirea Paştelui la aceeași dată. De ce nu s-a putut până acum? Mai sunt demersuri în această direcție, vedeți posibilă această unificare și cât de curând?

Adrian Muraru: Aparent, ne îndreptăm – și cu voia noastră – spre o mai mare entropie. Desigur, aceasta intră în conflict cu unele dintre dorințele noastre: ar fi bine să sărbătorim Paștele la aceeași dată. Cred că principala cauză a dificultăților este lipsa educației religioase, a atenției aplicate: o imagine simplificată, șablonardă, simplistă, a realității nu ajută înțelegerii. După cum nu ajută nici apelul insistent la argumente exogene în favoarea unei unice date a Paștelui creștin, chiar dacă acestea sunt populare (din registrul unității politice, culturale, al comodității, al confortului). Desigur, aceste argumente sunt puternice, însă pentru un public mai degrabă superficial catehizat (dacă cineva ar compara pozițiile publice, evidente în disputele pascale din România anilor 1920, pe de o parte, și din ultima perioadă, pe de altă parte, ar putea sesiza diferența de exercițiu argumentativ, de abordare, de circumscriere a problemei: astăzi pare a lipsi registrul educat teologic, acribic, de sesizare a implicațiilor bisericești a opțiunilor posibile – până la urmă, este vorba despre o decizie a unei Biserici). Evident, pentru a micșora entropia, soluția potrivită ar fi respectarea deciziei Sinodului I Ecumenic, precum și a procedurii secvente de calcul (au existat propuneri să se renunțe la acestea). Totodată, ar putea fi stabilită neechivoc, dincolo de orice mențiune a vreunui calendar, data echinocțiului de primăvară (modalitatea de calcul pascal nu menționează vreun calendar, ci doar acea zi secventă proxim iernii în care ziua este egală, ca durată, cu noaptea). Căci, foarte important, decizia Conciliului I Ecumenic nu a făcut referire la vreun calendar, la vreo metodă de computație pascală, ci a indicat simple fenomene astronomice, observabile în afara oricărui calendar, ca utile în aflarea datei Paștelui. Revenind la cele curente, cred că este mai probabil (practic) ca data unică a Paștelui creștin să fie oferită de calculul care utilizează calendarul iulian decât cel gregorian.

De ce?

Este mai ușor de imaginat o decizie centralizată a Bisericii Catolice (dreptul canonic al acesteia o permite) de a adopta, pentru calcularea datei Paștelui, „vechiul calendar“. Chiar cu riscul de a se depărta, în chestiune, de coreligionarii protestanți și neoprotestanți, care celebrează Paștele urmând calendarul gregorian. Este, dimpotrivă, mai greu de imaginat obținerea unei poziții panortodoxe noi în chestiune (schimbarea de opțiune a unei singure Biserici ortodoxe autocefale este improbabilă: nu este clar ce s-ar putea câstiga substanțial, sub raport teologic, renunțând la comuniunea în celebrare cu celelalte Biserici ortodoxe prin adoptarea unei alte date pentru celebrarea Paștelui). Să nu uităm că, după aproape o sută de ani de pregătire a unui sinod panortodox, cu tematică diversă (chestiunea datei Paștelui a fost propusă încă din anii ’20 ai secolului trecut ca temă de discuție a acestui sinod), rezultatul nu a fost încurajator. Este suficient să observăm absența reprezentanților unor Biserici Ortodoxe de la sinodul cretan din 2016 pentru a înțelege că este improbabilă în viitorul previzibil o decizie panortodoxă de schimbare a modului curent de stabilire a datei Paștelui. Această soluție practică, de asumare a calendarului iulian de către ambele Biserici în vederea stabilirii datei Paștelui, a fost propusă de ceva timp (îl amintesc aici pe profesorul de liturgică Basilius J. Groen, de la Universitatea din Graz, care a scris în 2013 un volum care evalua diversele soluții posibile pentru unificarea datei Paștelui, optând pentru cea tocmai menționată, considerată realistă).

Pericolul apariției unor „biserici paralele“

O sărbătorire comună ar putea genera nemulțumiri în rândul celor profund ortodocși? Care ar putea fi elementele peste care să se treacă extrem de greu?

Evident, toate soluțiile potrivite (cu excepția celei practice indicate în răspunsul anterior) ar putea genera nemulțumiri din partea unor ortodocși. Însă nu există schimbare care să se facă facil. Desigur, dacă se ajunge la o „canonizare“ a calendarului, discuția devine foarte dificilă (nici măcar calendarul gregorian nu acoperă perfect anul astronomic, și niciun calendar nu l-ar putea acoperi convenabil: între realitate și ceea ce măsoară realitatea există pururea o distanță, care se traduce în eroare). Raportarea la timp, la timpul liturgic, la ciclul pascal este importantă în Est; pentru foarte multe persoane, orice schimbare fiind suspectată de intenții neonorabile (încercarea lui August von Mackensen, comandant al armatei germane care a ocupat Bucureștii în 1916, de a edicta adoptarea calendarului nou, gregorian, astfel încât zilei de 19 decembrie 1916 să îi urmeze ziua de 1 ianuarie 1917, a fost clar neinspirată și a livrat atunci material pentru rezistența la schimbare). Chiar dacă satul românesc nu mai este cel din interbelic, lucrarea lui Ernest Bernea, „Timpul la țăranul român“, rod și al anchetelor sociologice efectuate de discipolul lui Dimitrie Gusti, rămâne utilă înțelegerii. La fel, percepția timpului de către generațiile mai tinere, care par a trăi adesea într-un „instantaneu“ al gratificării, ar merita cercetată, pentru a observa consecințele acesteia. Altfel, educația deficitară (care are cauze multiple: de la dezinteresul familiei la subfinanțarea cronică a învățământului, de la politizarea deciziei instituționale la precara calitate a profesorilor, a decidenților) nu ne poate lăsa decât captivi celor elementare, transmise din generație în generație, în această chestiune.

FOTO: Getty Images

Dintr-o altă perspectivă, ținând cont că, în Biserică, autoritatea formală nu este identică, pentru unii credincioși, cu autoritatea spirituală (de pildă, unii călugări au evident mai multă influență asupra credincioșilor decât unii episcopi), asumarea, comunicarea unei decizii de schimbare a modului în care se face calculul prin care se obține data Paștelui sunt considerate riscante dacă deținători informali ai autorității nu o susțin. Căci există primejdia apariției unor schisme, a unor „biserici paralele“ care să exploateze tocmai această schimbare, „biserici“ care să caute o subordonare ecleziastică (acest gest este inevitabil, în contextul legal actual din România) față de o altă Biserică Ortodoxă care nu a renunțat la calendarul iulian, ceea ce ar avea efecte nedorite.

Este apropierea de Biserica Rusă unul dintre motivele pentru care nu se realizează această sărbătorire la dată comună? Ar putea însemna pentru unii că ne apropiem prea mult de Occident?

Ar putea exista și acest motiv pentru unii. Dar nu cred că ipoteza apropierii noastre față de Biserica Rusă rezistă tratamentului critic: de puțină vreme, Biserica Ortodoxă a Ucrainei, cea aflată curent sub obediența tronului patriarhal de Constantinopol și în vădită opoziție cu Patriarhia Rusă, a decis adoptarea calendarului gregorian pentru sărbătorile religioase cu dată fixă, folosind însă în continuare calendarul iulian pentru calculul datei Paștelui. Ceea ce înseamnă că Paștele va fi serbat de Biserica Ortodoxă a Ucrainei la aceeași dată cu celelalte Biserici Ortodoxe, inclusiv cu Biserica Ortodoxă Rusă. Altfel, creștinismul este o religie bimilenară, iar realități ca „Biserica Rusă“ sau „Occident“ sunt mai degrabă secundare chestiunii relevante teologic (a fost o vreme când Biserica Rusă nu exista și când Occidentul politic încerca să copieze Bizanțul imperial, creștinismul depășind atunci granițele imperiilor, ale civilizațiilor europene, și existau totuși dificultăți în stabilirea unei date unice de sărbătorire a Paștelui, așa cum aminteam). Depășirea dificultăților ar însemna, cred, înainte de toate, disponibilitate la dialog, informare, introspecție. Simplu spus, o ameliorare a noastră. Or, de multe ori, acest exercițiu este mai dificil decât invocarea unor entitați exterioare, potrivnice intențiilor noastre: a cunoaște lăuntric „Învierea“ ar fi soluția potrivită.