Anca Vasiliu, profesor la Sorbona: „România are cultul trecutului, dar îi lipsește tradiția recunoașterii omului contemporan“
0Laureată în acest an a Marelui Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze, premiu ce îi va fi decernat în această toamnă, Anca Vasiliu a acordat un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul”.
Marele Premiu pentru Filosofie este decernat de Academia Franceză din 1987, de atunci fiind distinși filosofi de prim rang precum Paul Ricoeur, Gilles Deleuze, Emmanuel Lévinas, Jean-Luc Marion, Pierre Hadot, Isabelle Stengers, Alain de Libera, François Jullien, René Girard, Barbara Cassin, Jacques Bouveresse şi Rémi Brague. După Emmanuel Lévinas, Anca Vasiliu este primul cetățean francez născut în afara Franței care obține prestigiosul premiu al Academiei Franceze și a treia femeie din istorie care primește această importantă distincție.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, ea vorbește despre viața ei ca „om de artă“ în lumea scriitorilor din România comunistă, dar și despre ușoara ei adaptare imediată în Franța anilor ’90. Anca Vasiliu spune că în țara lui Voltaire, intelectualii români nu sunt cu nimic mai prejos decât cei de alte naționalități, și că s-au remarcat prin activități impresionante. Anca Vasiliu trasează, în linii mari, călătoria ei prin textele filosofiei, dar și realizează, pe scurt, portretul coabitării culturale între partea română și cea franceză.
„De ce eu?“
„Weekend Adevărul“: Cum ați primit vestea câștigării excepționalului premiu?
Anca Vasiliu: Ca orice surpriză, vestea a produs stupoare. Îți pui imediat întrebarea firească „De ce eu?“, apoi încerci să înțelegi și cauți argumente pentru a raționaliza vestea. Reacțiile din jur se multiplică rapid și trebuie să le faci față fără să te smintești. Detașarea intervine la scurt timp, contrabalansând stupoarea și reacțiile neobișnuite din jur. Cel mai greu este să te repui la lucru. Reușești să o faci doar când realizezi că de fapt nu s-a schimbat nimic în programul de lucru și că ai în continuare obligația de a-ți duce la capăt proiectele, având într-un fel o responsabilitate și mai mare.
- Marele Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze a fost creat în 1987 pentru a încununa un ansamblu de lucrări perceput ca fiind o operă, iar printre cei distinși se numără personalități precum Paul Ricoeur, Jean-Luc Marion, René Girard sau Barbara Cassin. Cât de motivantă e această companie?
E o companie foarte selectă, chiar strivitoare aș spune, și extrem de motivantă. Îți trebuie încă o viață ca să poți să dai tot ce poți mai bun, justificând astfel înscrierea într-o asemenea companie. Deși e un premiu care încununează o operă, el nu vine post-mortem, deci ai de lucru și mai mult, atâta vreme cât nu judeci în termeni de perspectivă scurtă, de câștig imediat și de carieră strict instituțională. E un imbold de a merge și mai departe, de a lucra și mai mult, de a cerceta și mai adânc, de a demonstra și mai bine că ai cu adevărat ceva de spus semenilor.
„România are un cult al trecutului“
- Franța știe să le fie recunoscătoare marilor personalități din diferite domenii, cum e și cazul dumneavoastră. De ce îi lipsește României într-un procent mare cultul pentru valori?
României îi lipsește tradiția recunoașterii și promovării omului contemporan. Are un cult al trecutului, serbează tradiții ancestrale și personalități ale istoriei mai mult sau mai puțin îndepărtate, are aproape un cult al modelelor cu care se identifică iluzoriu, dar îi lipsește atenția pentru ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Probabil că nu sunt cultivați oameni care să aibă discernământ, fler, aș spune, pentru a depista ce se întâmplă nou, ce este original și bun în vecinătatea imediată.
Nu sunt nici celule instituționale specializate care să promoveze cultura și știința contemporană, stimulând-o, făcând-o astfel cunoscută și creând un impuls, o emulație, o concurență pozitivă. În Franța, instituții precum Academia, editurile mari, centrele de cercetare sunt extrem de atente la ce se realizează în diferitele domenii de creație și cercetare și promovează periodic noul. E o tradiție în a crea o emulație și a nu lăsa să se risipească talentele și investițiile făcute în educație, cultură, cercetare și valorificare.
Nu e vorba de un cult, de un respect secundar și formal pentru cultură, ci de o politică consecventă cu scopurile unei societăți care caută să se impună atât cultural, cât și științific, nu doar prin bogăție materială și prin forță, având convingerea că binele societății vine mai ales din educație, din cultură vie și din exercițiul creației. Puterea creativă a unei societăți reglează multe dintre aspectele ei și o îmbogățește nu doar printr-o bunăstare imediată, ci şi prin asigurarea unui fundament rațional și viu al înseși ideii de societate.
Solitarul „om de artă“ în lumea scriitorilor
- Cum a fost pentru dumneavoastră ca om de artă adaptarea la Franța?
Adaptarea este un exercițiu pe care-l faci din mers. Nu te gândești la adaptare; te adaptezi pur și simplu, știind ceea ce urmărești și căutând concordanța proiectului propriu cu situația dată la momentul dat. Ca „om de artă“, deși e mult spus, Franța atrage fiindcă e frumoasă și plină de bogății artistice pe care le descoperi la tot pasul. Dar are și un farmec la care trebuie să știi să reziști. Am înțeles foarte repede că a face artă este poate cel mai greu, deși era prima mea formație. De fapt, nu arta motivase alegerea Franței în cazul meu, iar adaptarea la o altă specialitate a fost cumva salvatoare, fiindcă puteam porni de la baze noi pentru mine, a căror intuiție o aveam încă din primii ani de formație superioară în România, dar nu apucasem sau nu putusem să intru pe făgașul lor formativ.
- Spuneați la un moment dat: „Venind din zona istoriei artei, m-am simţit întotdeauna într-un fel de inferioritate faţă de scriitori“. De ce eliberarea dumneavoastră a venit în momentul în care a trebuit să scrieți în franceză?
În mediul intelectual bucureștean din anii ’80, majoritatea scriitorilor făceau parte dintr-un fel de „club“ select în care nu puteai pătrunde dacă nu aveai o legătură directă cu măcar unul dintre membri. La fel era și în cazul artiștilor plasticieni. Erau Uniunea Scriitorilor și Uniunea Artiștilor Plastici, cu sediile lor, casele și taberele de creație, festivalurile, reuniunile închise, publicațiile proprii. Ele există și azi, deși situația s-a schimbat radical, apărând și alte structuri alternative, alte cluburi selecte, alte oportunități de a publica sau de a participa la festivități și expoziții. Eram marginală și solitară, un electron liber în acea lume ierarhizată, și deși citeam mult și aveam gusturi destul de clare în domeniul literar, nu aveam pretenția de a participa la festivaluri întrucât nu îmi doream să am un mentor, să urmez un model și să-mi fac ucenicia prin taberele de creație.
Am fost apropiată de Uniunea Artiștilor Plastici prin forța lucrurilor. Am absolvit Institutul de Artă, am cunoscut plasticieni, am organizat expoziții de artă contemporană și, mai ales, am scris multe cronici de expoziții și de ateliere pentru revista „Arta“ la care am colaborat periodic timp de aproape zece ani. Dar și față de UAP am rămas în marginalitatea criticii de artă, chiar dacă am legat prietenii cu câțiva plasticieni cunoscuți.
Plecarea în Franța și orientarea treptată către filosofie m-a îndepărtat de lumea agitată a Uniunilor de creație. Efectul a fost benefic, chiar dacă a însemnat și un anumit sacrificiu. Scriind într-o altă limbă și avansând pe un teren de reflecție nou pentru mine, m-am simțit brusc eliberată de un anumit complex de inferioritate pe care-l avusesem aproape inconștient în marginea Uniunilor de creație din România. Ele aveau un ascend și reprezentau un model, dar acest model nu era modelul meu, nu corespundea aspirației mele. Am găsit în rigoarea mediului academic francez o paradoxală libertate, libertatea de a fi eu însămi.
Coabitarea culturală
- Pentru dumneavoastră n-a existat niciodată o ruptură de România. Cum coabitează dimensiunea românească cu cea franceză?
Am scris și am publicat destul de mult în România înainte să plec. Între 1980 și 1990 am publicat relativ multe studii de specialitate despre arta medievală, traduceri și articole de presă în domeniile istoriei și criticii de artă. Am avut o activitate destul de bogată, atât cât se putea în acea perioadă în care restricțiile de publicare apăreau pe neașteptate, iar documentația bibliografică era dificilă și precară. A fost și perioada mea de formare, de căutare, de tatonare.
Dar dacă nu aș fi avut deja o activitate de cercetare și o anumită obișnuință a scrisului, nu aș fi putut să intru relativ repede în cercetarea franceză și să scriu studii și cărți, schimbând desigur limba, dar nu și obiceiul de a scrie într-un anumit fel, propriu. Prima carte a apărut la doar patru ani după ce am ajuns în Franța, în timp ce-mi pregăteam doctoratul pe un alt subiect. Această carte era consacrată patrimoniului medieval românesc. A fost bine primită și pentru mine a fost o primă dovadă că nu s-a produs o ruptură între existența din România și cea din Franța.
Coabitarea culturală a continuat sub diverse forme și atunci când am schimbat specialitatea și deci subiectele abordate. Ea nu s-a întrerupt niciodată până acum, chiar dacă a evoluat spre o inevitabilă distanțare.
- Cum sunt văzuți intelectualii români în Franța?
Sunt mulți intelectuali români care trăiesc în Franța și au realizări remarcabile, în cele mai variate domenii. Nu sunt nicicum mai prejos de intelectualii italieni, spanioli, polonezi, englezi sau americani care au ales să trăiască în Franța și să studieze, să scrie, să creeze opere în limba franceză. Franța e o țară atrăgătoare și primitoare, chiar dacă are nenumărate reguli nescrise de funcționare pe care trebuie să le descoperi singur și să le urmezi. A-ți păstra trăsăturile originii și a cunoaște și a respecta regulile și tradițiile franceze sunt condițiile de bază pentru a fi bine apreciat. Suplețea, hărnicia, inteligența și originalitatea intelectualilor români îi fac să fie apreciați și primiți în mai toate mediile profesionale. Dar toate acestea sunt generalități. Ar trebui să vorbim de oamenii înșiși, de istoria fiecăruia în parte, de profilurile lor profesionale și de realizările lor multiple și adesea remarcabile.
„Filosofia este o știință și o pasiune în același timp“
- Cum s-a născut și format înclinaţia dumneavoastră pentru filosofie?
Propensiunea pentru filosofie s-a născut citind foarte devreme texte pe care nu le înțelegeam, dar pe care doream să le înțeleg, fiindcă realizam, intuitiv, că ele conțin ceva important care îmi era necunoscut și care merita descoperit, neînțelegerea lor fiind doar o lipsă a mea pe care trebuia să o remediez. Dificultatea resimțită inițial a fost ca o provocare. Calea spre filosofie s-a format învățând limbi moderne și apoi clasice pentru a putea înțelege „de la sursă“ textele care mă atrăgeau. Deși nu sunt un bun filolog clasicist fiindcă am la bază o formație artistică, am fost dintotdeauna mânată de o pasiune pentru scris și pentru analiza filosofică a limbajului, or, analiza limbajului m-a format și m-a îndrumat către filosofie.
Începuturile, de la Platon și Aristotel
- Textele filosofice sunt puteri formatoare ale gândirii. Care au fost în cazul dumneavoastră textele filosofice ce v-au format gândirea cel mai mult?
M-au format textele clasice ale filosofiei, începând cu rigoarea tratatelor lui Aristotel și cu bogăția incitativă a reflecției pe care o aduce lectura nesfârșită a „Dialogurilor“ lui Platon. Apoi, desigur, filosofia secolului XX, Heidegger și Wittgenstein, și contemporanii, Jacques Derrida și Jean-Luc Marion, pe care i-am cunoscut. Au urmat alte texte clasice, Descartes și Pascal, textele patristice, cu precădere cele ale teologilor cappadocieni, și imensa bibliotecă a comentatorilor neoplatonicieni, dintre care Plotin și Porfir sunt și azi autorii pe care îi citesc și la care reflectez cel mai frecvent. Am citat autorii care m-au format și m-au marcat în ordinea în care i-am descoperit. Aș adăuga poemele homerice care m-au fascinat dintotdeauna și care incită la o lectură filosofică, având totodată un rol inițiatic recunoscut în Antichitatea greco-latină, așa cum este recunoscută Biblia pentru tradiția iudeo-creștină.
- Cât de dificil este să căutați un echilibru între respectul literal și contextual al textului filosofic și ceea ce vă dă de gândit textul respectiv?
E o chestiune crucială: lectură atentă, analiză filologică și comentariul unui text filosofic sunt trei fire care se împletesc cu reflecția proprie asupra sensului textului. Nu poți face o analiză detașată a limbajului și/sau a contextului istoric al unui text de filosofie fără a gândi tu însuți ce spune acel text și mai ales ce îți spune, și ce ne spune nouă azi acel text. Gândind astfel, textul îți impune să fii tu însuți „filosof“, desigur păstrând proporțiile, dar aducând totodată la suprafața expresiei pe care o dai traducând textul într-o limbă modernă și analizându-i construcția, o viziune a filosofiei contemporane.
Filosofia e un vast dialog cu textele filosofice, iar acest tip de dialog se poate lega și cu alte texte, literare de pildă, care pot răspunde unei căutări filosofice. Desigur, noi supunem azi textele vechi unor întrebări pe care autorii lor nu și le-au pus; dar dacă reușim să stăpânim rațional și critic inevitabilul anacronism, atunci dialogul nostru cu textele de filosofie antică se dovedește a fi un foarte fecund și formator dialog filosofic. Altfel, putem rămâne în zona cercetării filologice pure și a documentării istorice erudite și putem avea și în acest fel o satisfacție intelectuală deosebită.
- De ce este filosofia o forma mentis pentru dumneavoastră?
Pentru că nu pot decât să interacționez imediat și permanent cu textele de filosofie și cu orice dat cultural și artistic. Nu pot rămâne, altfel spus, la o analiză distantă a datului și la o contemplare a spectacolului oferit de un text sau de o operă de artă. Textele citite, operele, datul vizual mă incită la o permanentă interogație și reflecție, mă obligă să scrutez, să aprofundez, să mă îndoiesc de primul contact, de prima impresie, și să reiau mereu de la capăt relația cu textele sau cu operele de artă. E o formă de incitaţie a gândirii care nu caută neapărat sisteme, ci are pur și simplu o sete nesfârșită de a trece prin filtrul ei orice experiență, și mai ales tot ce ține de creație, fie că este o realizare veche sau nouă. Filosofia este o știință și o pasiune în același timp; pe prima o achiziționezi învățând, pe a doua o cultivi după ce ai descoperit că o ai.
O româncă la Sorbona
Nume: Anca Vasiliu
Data și locul nașterii: 8 octombrie 1957, București
Studiile și cariera:
În 1980 a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, la secția Istoria și teoria artei.
Și-a continuat studiile universitare la Paris, unde în 1996 a obținut titlul de doctor în filosofie.
De-a lungul timpului a fost director de cercetare la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Franţa (CNRS), coordonator de lucrări la Centre Léon Robin de recherches sur la pensée antique, afiliat Facultăţii de Filosofie a Universităţii Sorbonne (Paris IV) și profesoară de filosofie greacă la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne.
Din 2005 poate coordona lucrări de doctorat la Universitatea Paris-Sorbonne, Paris IV.
În 2013 a primit medalia de argint a Academiei Franceze pentru volumul „Images de soi dans l'Antiquité tardive“.
În 2022 este distinsă cu Marele Premiu de Filosofie al Academiei Franceze, pentru întreaga sa operă.
Autoare a mai multor cărți foarte apreciate și premiate în Franța, Anca Vasiliu a coordonat, alături de Alexander Baumgarten, traducerea în română a impresionantului volum „Vocabularul european al filosofiilor“ (Editura Polirom, 2020), premiat de Uniunea Scriitorilor din România în 2021.
Se încarcă comentariile...
