REPORTAJ de la Euro 2024. Pas cu pas alături de românii care au câștigat deja Campionatul European
0România a reușit o performanță senzațională, terminând pe primul loc atât grupa de calificare la Campionatul European, când și pe cea de la turneul final din Germania. Tricolorii lui Edi Iordănescu au fost împinși de la spate de un public absolut senzațional, remarcat de întregul continent. La ultimul meci din grupa de la Euro 2024, cel de miercuri seară cu Slovacia (1-1), suflarea tricoloră a luat cu asalt stadionul din Frankfurt, pe care l-a ocupat în proporție de 75%! Am fost alături de ei și vă redăm povestea unei călătorii memorabile.
Plec din München la 7 dimineața, cu destinația Frankfurt, locul în care România poate scrie – și a și scris – istorie la Euro. Iau bilet la celebrul tren de mare viteză, dar în euforie, nu văd că e doar IC, și nu ICE. Mă trezesc într-un tren normal, plin de pensionari plecați din orașul milionarilor să vadă și cum e mai la „periferie“, prin Stuttgart sau Heidelberg – localitatea în care a murit exilatul Cuza. Vorbesc tare și repede, surprinzător pentru ora matinală la care ne aflăm, și abia după două ore obosesc de atâta dat din gură.
La Stuttgart apar primii suporteri ai României, plecați să susțină naționala în marea aventură de la Euro. Sunt vreo 10, toți cuminți, deși au bărbile vopsite în roșu, galben și albastru. Discută încet, prietenește. Mai apar doi-trei bărbați și o fată oacheșă și intrăm cu toții în vorbă. Cei din primul grup sunt stabiliți de ani buni în Germania, ceilalți au plecat cu mașina de la Cluj, sperând să ajungă la ora meciului în Frankfurt. Fără șanse de reușită, au lăsat automobilul în Budapesta și au prins un avion până la Stuttgart. De acolo, au luat trenul. Sunt mulțumiți, deși știu că au de făcut, după partidă, ruta inversă – tren, avion și apoi mașină.
România se vede bine din Germania
Discuțiile duc către România și aflăm că de aici țara noastră se vede bine. „Vă rog să mă credeți, din 2007, de când am plecat în Germania, lucrurile au evoluat excepțional acasă. Poate voi nu vă dați seama, trăind zi de zi acolo, dar regăsesc România mereu mai bine și mai bine. E normal, pentru că e mai ușor să crești de la 10% la 75%, față de Germania, de la 90% la 95%. Ritmul e încet aici.
S-au apucat să refacă gara din Stuttgart de patru ani și mai durează patru până să o termine. Costul a fost de două miliarde de euro la început și a ajuns acum la 10 miliarde de euro (n.r. – vă sună cunoscut, nu?!)“, ne spune unul dintre fanii naționalei lui Edi Iordănescu.
Mai vorbim ce mai vorbim, ne apropiem de Frankfurt, moment în care singurul tip din grupul de la Stuttgart îmbrăcat în albastru se face cu tricoul naționalei, donat de tânărul clujean – că doar la meci trebuie să formăm cu toții „Zidul galben“, de care nu trece niciun adversar.
Slovacii, dominați total de fanii români
Ieșim din gară, ne bucurăm că e totul colorat în galben și o apucăm pe drumuri diferite. Eu o iau spre centru, ghidat de grupuri de suporteri tricolori care au ajuns mai devreme. Terasele sunt pline, berea curge în valuri. Ai noștri stau alături de slovaci, fac poze împreună și își mărturisesc unii altora speranța că va fi meci egal, convenabil și pentru galbeni, și pentru albaștri. Orele trec repede, adversarii sunt mai gălăgioși decât noi pe străzi, astfel că se naște îndoiala că pe stadion vom fi iarăși magnifici, așa cum am făcut-o la München – cu Ucraina, și la Köln – cu Belgia.
E un simplu foc de paie, pentru că pe arenă ai noștri ocupă peste 40 de sectoare, în timp ce fanii adversarilor, doar 13. Or fi ei mici și-ai dracu’, dar nu ne fac față, astfel că atmosfera e de vis. „Zidul galben“ îi împinge pe tricolori de la spate, ai noștri egalează și trec pe primul loc în grupă, unde rămân și când se trage linie. E o performanță istorică pentru România, care e în optimi pe plan fotbalistic, dar care, după doar trei meciuri, e campioana Europei în privința suporterilor.
Jucătorii sunt prinși în vestiar de ritmurile impuse de Florin Salam, ori de „Prințesa Barbie“, „Made in Romania“ sau „Poveste de cartier“. Aleargă cu boxa bubuind pe holuri, apoi se liniștesc și merg încolonați spre autocar, unde sunt așteptați timp de o oră, printre murmure, de câțiva fani rămași timp de o oră la stadion ca să-i salute. Părăsesc arena și eu odată cu ultimii suporteri, ne suim în tramvaiul care duce spre gara centrală, alături de fanii slovacilor, la fel de gălăgioși ca la început.
Probleme în cea mai periculoasă gară din Europa
La plecare, zic să testez și gara din Frankfurt, considerată cea mai periculoasă din Europa. Prietenii care trăiesc în împrejurimi mă asaltează cu mesaje în care îmi spun clar să nu merg pe jos, ci ori să iau un taxi, ori să merg cu tramvaiul, ca să fiu în siguranță. Optez pentru ultima variantă, cobor din tramvai și intru în Hauptbanhof, mulțumit că am scăpat cu bine. Dau o tură prin gară, totul pare ok, mai ales că e plin de fani români, de care sunt sigur că sar să mă apere în caz de pericol.
Curiozitatea nu-mi dă pace, ies din gară și fac câțiva pași în stânga, în dreapta și-nainte și observ o mulțime de oameni trântiți pe jos, care au pierdut lupta cu viața normală, așa cum o știm noi. Par inofensivi, își văd de halucinațiile lor, așa că merg mai departe, unde într-adevăr multitudinea culturală e bătătoare la ochi. Lângă Zam Zam Halal Supermarket e Shoo Loong Kan, care e lângă Urfa Man Gala, și tot așa, bifez Afghan Star Restaurant, dar și „extensia“ chinezilor (cred) de mai devreme, pe nume Shoo Loong Kan Hot Pot.
Personajele din stradă sunt la fel de diverse, dar fiecare își vede de treaba sa, aruncând un ochi către fanii României sau către cele trei georgience care fac gălăgie cât o galerie întreagă după victoria neverosimilă a naționalei lui Kvaratskhelia în fața Portugaliei lui Ronaldo. După colț e Yok Yok City Kiosk, un supermarket turcesc în fața căruia se stă în jurul unor mese, se bea și se dansează. Peste drum sunt alții care au fumat „ciuperci“, dar par inofensivi şi în lumea lor.
Întârzieri la tren, probleme cu cardul
Reintru în gară. Îmi spun, uite, mă, ce fricoși sunt ăștia care m-au avertizat, apoi verific dacă trenul pleacă la timp – nici vorbă în Germania zilelor noastre. Are ora oficială 1.17, dar se anunță că trage la linie la 1.36. Mai fac o tură prin gară, mai verific orarul și mă bucur că plecarea e programată la 1.35. Am câștigat un minut! Caut în rucsac apă, văd că nu mai am, trebuie să mă duc să-mi cumpăr vreo două sticle, că drumul până la München e lung și sigur am nevoie. La vendomat pot plăti cu cardul, așa că butonez pentru o apă, apropii cardul, ecranul se înverzește, dar apa nu pică. Nu mă potolesc, mai comand o cola (2,90 euro la 0,5 litri), folosesc alt card, ecranul se înverzește iar, dar sticla nu se mișcă.
Card blocat după o tranzacție la vendomat
„Ai dracu’ nemții ăștia, uite că fură și ei“, îmi spun în minte și mă duc la altă linie. Iau apă și cola, totul merge strună, verific e-mailul și văd uluit două mesaje de la bancă: „Ca urmare a solicitării tale, te informăm că în data de..., la ora..., cardul a fost blocat și nu mai poate fi utilizat“. Mai vine un e-mail, de data asta cu „Dragă Paul, îți confirmăm că în data de..., la ora..., am închis cardul la solicitarea titularului de card“. Îmi spun amar: uite, că până la urmă te-au făcut „frankfurterii“ ăștia, pun mâna pe telefon să sun la bancă, în România. Culmea, mesajul e despre cel de-al treilea card, pe care nici nu l-am folosit pentru blestemata de apă.
Adio, Frankfurt, nu ne mai vedem
Surprinzător, deși acasă e aproape ora 1.00 noaptea, îmi răspunde un tip, după ce robotul Roxana, sau cum s-o fi recomandat, mă trece prin furcile caudine ale unor informații fără sens. Băiatul încearcă să mă convingă că eu am închis cardul din aplicație, eu îi explic că nici n-am deschis-o. Îi povestesc toată tărășenia, nu pare prea convins, dar convenim să închidem, măcar temporar, toate cardurile pe care le am la ei și că o să mă lămuresc pe ziuă ce s-a întâmplat. Îl mai întreb o dată dacă e sigur că n-o să rămân cu conturile goale, mă asigură că dacă-s închise nu se poate umbla la ele. De data asta nu sunt eu prea convins, dar n-am ce face decât să mă rog că nu rămân lefter prin Germania.
Îmi zic că aia e, măcar am ceva cash cu mine și tot ajung eu acasă, că acolo-i cel mai bine. La revedere, Frankfurt, ne-ai adus o mare bucurie, dar n-o să mai revin niciodată aici. Deși nu e bine niciodată să spui niciodată, că cine știe pe unde mă duc pașii – sau naționala – în viață. Să vă mai zic că trenul a plecat cu o oră întârziere? Mai bine nu.
Se încarcă comentariile...
