Cristi Chivu, despre mentalitatea „veche” de tricolor: „Nu voiam să pară că mi-am luat nasul la purtare!”. Ce valori importante a „furat” de la tatăl său

Cristian Chivu a ales să privească dincolo de trofee, meciuri și momentele care i-au construit reputația de fotbalist. Într-o discuție cu o abordare mai personală, fostul internațional român a vorbit, pentru Futnet (citat de goal.com),  despre emoțiile care l-au însoțit de-a lungul timpului și despre provocările pe care le întâlnește acum în rolul de antrenor.

Cristi Chivu Foto: EPA

Povestea sa a trecut prin mai multe etape, de la perioada în care era jucător, până la primii pași făcuți în antrenorat alături de tineri și, ulterior, la nivelul primei echipe a lui Inter. Chivu a împărtășit întâmplări din diferite momente ale carierei și a explicat modul în care experiențele trăite i-au influențat atât filosofia fotbalistică, cât și perspectiva asupra vieții.

„Tata mă trimitea acasă cu tramvaiul după antrenament. Cred că era modul lui de a-mi transmite, de a-mi sădi anumite valori. Iar acum, în această etapă a vieţii, sunt convins că acele experienţe mi-au prins bine, pentru că am învăţat să mă descurc singur. Aveam şcoală dimineaţa, aşa că trebuia să folosesc transportul în comun ca să ajung la antrenament la timp şi apoi să mă întorc la şcoală.  Deşi avea o maşină la dispoziţie, nu s-a oferit niciodată să mă ducă rapid la şcoală după antrenament. Uneori întârziam, dar reuşeam totuşi să găsesc singur soluţii pentru a respecta programul, orarul şi înţelegerile pe care le aveam cu el!”, a declarat Cristi Chivu, pentru Futnet (citat de goal.com).

E mai greu să fii un tată bun sau un antrenor bun?

„Fără îndoială tată, pentru că este o responsabilitate uriaşă, indiferent de situaţie. Totuşi, nu poţi compara cu adevărat cele două roluri, deoarece îmi tratez jucătorii ca şi cum ar fi propriii mei copii.

Desigur, există o diferenţă: ei sunt băieţi, în timp ce eu am două fete, aşa că abordarea se schimbă puţin, tot ceea ce ţine de modul în care relaţionez cu ei se modifică într-o oarecare măsură.

Totuşi, în cazul fiicelor mele, am încercat mereu să le insuflu valorile corecte şi să le ofer acel gen de critică constructivă de care cred că are nevoie un adolescent pentru a înţelege anumite lucruri.

Este, mai mult sau mai puţin, aceeaşi abordare pe care am adoptat-o când am început să antrenez echipa Under-14. Aveam de-a face cu băieţi de treisprezece ani, care visau să devină fotbalişti, dar care erau încă doar nişte copii. Erau preocupaţi mai degrabă de jocul în sine decât de a-l trata ca pe o profesie serioasă, dacă se poate numi chiar profesie la treisprezece ani şi jumătate!”, a mai admis Cristi Chivu.

„Mentalitatea mea era că trebuie să mă alătur echipei naționale!”

Cristian Chivu și-a amintit de sezonul 2009-2010, în care Inter a reușit să câștige campionatul, Cupa Italiei și Liga Campionilor. Pentru fostul fundaș român, performanța nu a fost, însă, trăită cu bucuria pe care ar fi presupus-o un asemenea succes.

Chivu a mărturisit că a simțit mai degrabă o mare ușurare la finalul acelui sezon. În ianuarie suferise o accidentare serioasă, care l-a trimis pe masa de operație și l-a făcut să se teamă că nu va mai putea reveni vreodată pe teren. Tocmai de aceea, momentul triplei istorice a avut pentru el o semnificație aparte.

„M-am întors repede, după două luni şi jumătate. Am ajuns în finală, am câştigat campionatul, Cupa şi chiar Liga Campionilor. Însă mentalitatea mea era că trebuie să mă alătur echipei naţionale, pentru că aveam acea responsabilitate. Eram şi căpitanul naţionalei şi nu voiam să fiu perceput drept cineva care şi-a luat nasul la purtare. Selecţionerul îmi oferise câteva zile libere, dar am spus: 'Nu, sunt căpitanul echipei; trebuie să mă prezint la fel ca toţi ceilalţi'!”, a concluzionat Cristi Chivu.