Vlad Drăgulin, actor: „La școală organizați în stil KGB-ist; am fost bătut de profesori“ INTERVIU
0Profesionalismul „la sânge“, în stil spartan, este calea pe care Vlad Drăgulin a urmat-o pentru a le putea face pe toate – teatru, televiziune, film, radio – la cel mai înalt nivel, chiar dacă în școală a suferit din cauza bullyingului și a rămas cu un acut complex de inferioritate.
„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria ta?
Vlad Drăgulin: Primii ani i-am petrecut la țară, la bunicii materni, unde am avut o copilărie foarte frumoasă, plină de aventuri. După care, în clasa I, m-am dus la Buzău, unde m-am lovit de învățământul postcomunist. Din păcate, din primară mi se trag problemele de încredere. Dacă i-ai povesti astăzi unui copil din I-IV cum am fost crescuți, nu te-ar crede. Când mă scotea la tablă să fac un exercițiu și nu știam, învățătoarea spunea întregii clase „Râdeți de el!“, iar toata clasa râdea de mine. Așa mi-am început drumul în viață (râde). De aceea cred că am ajuns să fac comedie – ca să provoc eu râsul. Am o mare sensibilitate față de ce înseamnă batjocura, abuzul. Tot ceea ce ține de bemoluri în public pentru mine poate fi un buton roșu.
Bunicii cum erau?
De bunicul meu știu că nu văzuse niciodată marea. Timp de 80 de ani nu au părăsit acea casă, acel sat – Focșănei. Niște oameni modești care au muncit pentru copiii și nepoții lor.
Cum erau prieteniile în Focșănei?
Acolo am avut primul prieten, Dorin, cu care am și crescut în același căruț. Făceam o grămadă de prostii: furam pepeni de pe câmp, ne băteam, mergeam la biserică. Țin minte că voiam să mă fac preot. Îmi plăcea la biserică, cântam. Apoi am început să ascult rock. Când am început să vin la țară cu tricourile de rocker, n-am mai fost primit așa bine de comunitatea rurală (râde). Mă laicizasem. Prin clasa a VI-a m-am îndepărtat de sat, când, bineînțeles, pubertatea, care a fost un soi de revoltă în fața autorității și a tot ce a fost ciclul I-IV, a virat spre rock.
Trauma de a fi copil în învățământul postcomunist
Gimnaziul a fost mai înțelegător cu schimbările prin care treceai?
După epoca totalitară din primară, am ajuns în gimnaziu într-un context inchizitorial unde Dumnezeu era puterea. Am ajuns la o doamnă dirigintă habotnică, ce se mândrea că a fost ținută în poala lui Mihail Sadoveanu când fusese mică. În acest context, eu veneam machiat la ochi și cu unghiile negre (râde). Diriginta a venit acasă și m-a întrebat de față cu ai mei: „Vlăduț, ești satanist?“. Aceștia au fost oamenii care ne-au educat pe noi, milenialii. Foarte mulți mi-au scris că s-au regăsit în experiența mea după ce am povestit prima oară că am fost bătut de profesori la școală, marginalizat că nu eram ca toți ceilalți copii, doar pentru că nu rețineam un comentariu literar, și multe altele. Șeful clasei, băiat simplu de la țară – genul de copii pe care ea îi iubea –, care voia să dea la seminarul teologic, ne dădea amenzi. Dacă se suna și nu erai în bancă, 50 de bani. Dacă erai în bancă când s-a sunat, dar vorbeai, 50 de bani. Dacă mai vorbeai o dată, alți 50 de bani. A treia oară dacă mai vorbeai, îți scria numele pe tablă, iar pentru profesori, care știau de acest joc, însemna că te ascultă, iar nota începea de la 7-8. Acest băiat avea putere asupra notei, mediei, vieții tale. Toată clasa era uniformizată. Eram organizați în stil KGB-ist – nu puteai să ai încredere în nimeni, într-o perioadă a vieții când copilul ar trebui încurajat să aibă încredere în el, nu să i se taie aripile. Am trăit comunismul, fără să fi trăit în comunism, la Liceul Pedagogic „Spiru C. Haret“ din Buzău.
Părinții cum vedeau situația?
Știau, dar se considera că fac parte din cele mai bune clase. Atunci, pentru toată lumea, era o normalitate. Acum, dacă îți dă o palmă învățătoarea, probabil că face pușcărie, dar atunci era considerată un dascăl bun. Unul dintre obiceiurile învățătoarei era să-ți bage unghiile în gușă, te smucea, după care-ți dădea drumul, iar tu, fiind foarte mic, picai acolo unde nimereai. Eu am căzut cu fața de colțul băncii, care nu erau precum băncile de acum, ca niște mese, ci de parcă aduseseră stejarul în clasă și l-au scobit până au ieșit bănci din el. Poate am fost eu mai sensibil, dar lucrurile astea mă vor costa toată viața pentru că mi-au declanșat niște traume, mi-au determinat existența și felul de a mă raporta la oameni.
Ce muzică din zona rock îți plăcea?
Am început cu HIM, Linkin Park, Slipknot, SOAD, după care m-am dus în zona de grime core și metal – ceva foarte extrem care nu mai seamănă a muzică. Dar, pot să înțeleg de ce, pentru că asta conțineam – prea multă frustrare.
Ai rămas cu vreo carte dragă din acea perioadă?
În clasa a XI-a am descoperit poezia. Mă duceam la biblioteca școlii și citeam foarte multă poezie. Luasem la rând toți poeții englezi, spanioli, italieni și ruși. Citeam la greu fără să știu ce citesc.
Dar un film?
„Cel mai iubit dintre pământeni“, care mi se pare unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Fiecare secvență este extraordinar de bine executată. O tratare fericită a romanului cu toți actorii buni dinainte de anii ’90. L-am văzut de peste 12 ori doar în liceu.
Liceul, loc al regăsirii mele
Viața de licean cum a fost?
Hubloul comunist s-a închis odată cu intrarea la Liceul de Artă „Margareta Sterian“ din Buzău. Am trecut la punk și eram verde în cap. Aveam notă să intru la al doilea cel mai bun colegiu, dar părinții mei – niște intelectuali care citesc și câte o carte pe zi – mi-au spus să nu-l aleg, pe motiv că doar o să tocesc. Mai bine aleg liceul de artă – teatru –, unde voi mai citi o poezie, o piesă, un Sofocle, un Eschil – în speranța că se alege ceva de mine. Acolo mi s-a relevat pentru prima oară că pot străluci în ceva. Fiind liceu de artă, erau copii ca și mine – diferiți, autentici –, care cântau și cu care vorbeam aceeași limbă. S-au încurajat personalitățile și creativitatea, chiar dacă țineau doar de exteriorul copilului. Îmi găsisem locul. Tot atunci venise și domnul Cătălin Naum.
Cum a ajuns să îți fie mentor?
Nu știu cum a ajuns acest mastodont să facă un spectacol cu copiii din Buzău, el având Premiul UNITER pentru întreaga carieră, clubul de teatru studențesc Podul și fusese și unul dintre profesorii legendari de la UNATC. Există și meseria de pedagog de teatru, iar dumnealui, chiar dacă terminase Regia, nu se considera regizor, ci pedagog de teatru – ceea ce acum nu prea mai există. M-am dus forțat la castingul lui. Din 60 de copii a ales 6 și pe mine, fără să zic nimic. A fost o perioadă drăguță, pentru că dacă repetam la teatru, eram scutit de școală. Am stat cam o lună cu acest om care trăia numai pentru teatru, ca pe o religie. Nu avea soție, nu avea copil, nu avea nimic. Noaptea, după repetiții, ne strângea în jurul dumnealui și ne povestea despre lumea actorilor. Toți părinții copiilor încercau să vină cu ploconul, pentru că se dusese vestea că era o legendă, dar îi refuza. Era un om foarte înverșunat, un machidon de 60 de ani, crescut în Cotroceniul vechi. Cu o zi înainte de premieră, m-a luat deoparte și mi-a zis că vrea să vorbească cu părinții mei. Eu, fiind obișnuit cu vizite de la profesori doar dacă făceam ceva rău, dumnealui a venit să le spună „aveți aur în casă și nu știți. Băiatul ăsta poate să fie un mare actor. Hai să-l mutăm cu liceul la București“.
Părinții cum au reacționat?
Planul pentru mine era să dau la Drept, să mă fac procuror. Evident, și-au dorit ce au crezut că e mai bine pentru mine. Tata a făcut Drept și ASE pe vremea lui Ceaușescu, terminate amândouă primul pe țară. A fost decorat de toți președinții de după ’90. Nu știu ce a făcut, dar probabil o treabă foarte bună în meseria lui. A fost contabilul-șef al Poliției din Buzău, după care directorul Direcției Financiare a Ministerului de Interne, al doilea om după ministru. Tocmai când mă învățasem să stau singur, a venit peste mine în București. Am fost colegi de apartament timp de cinci ani, cât a avut mandatul, după care a ieșit la pensie. Cu toate că era un om important, el lua tramvaiul. Refuza șoferul personal și multe alte beneficii. Mama este unul dintre cei mai bun ingineri de drumuri și poduri din Buzău.
Pionierii teatrului de apartament bucureștean
Simți că s-a schimbat relația tată-fiu cât ați fost colegi de apartament?
Din păcate, ne intersectam foarte rar. Tocmai absolvisem și eram într-o zonă foarte subterană a teatrului independent – jucam în baruri deloc respectabile, unde nu venea nimeni, și în apartamente. N-am pupat o scenă italiană, cu public, până la 26 de ani. Când faci teatru de apartament, nu interesează pe nimeni de tine. Cred că fuseserăm primii care au făcut acest tip de teatru nonconformist, itinerant. Începeam spectacolul de când intrai. Jucam „Omul Pubelă“, un volum de monologuri de-ale lui Matei Vișniec – Alex Bogdan făcea o omletă în timp ce spunea un monolog, iar eu eram pe balcon și împărțeam publicul, atât câți încăpeau. A fost și domnul Vișniec prezent și a spus că se bate cu unele dintre cele mai bune spectacole de apartament din Paris.
Cu domnul Cătălin Naum ai mai lucrat?
Mai venise la Buzău la finalul clasei a XI-a și a făcut „Jocul de-a vacanța“ de Mihail Sebastian, unde am avut, practic, rolul de debut – Bogoiu. Rolul cu care a debutat, tot la amatori, și Gheorghe Dinică.
Dar primul spectacol cu dumnealui cum a fost?
Era un spectacol compus de dumnealui, unde comunicam doar prin proverbe românești și tot felul de zicători din folclor și cântam la tot felul de bețe și sticle. Avea capacitatea de a compune un spectacol din nimic, într-un spațiu gol, concentrat doar pe actor. În ajutorul muzicii a fost domnul Iosif Herțea, un mare muzicolog și culegător de folclor. Dumnealui a compus muzica legendarului spectacol „Danaidele“, jucat la TNB, la începutul anilor ’90, în regia domnului Andrei Șerban. Acești oameni, dintr-o altă eră – îmi amintesc că domnul Iosif Herțea fuma la pipă, ceva domnesc, ceva princiar –, doi bătrâni, ori la papion, ori cu lavalieră, veniseră în existența mea ca o cometă peste dinozauri. Acolo, în lumea din Buzău, unde nu se întâmpla nimic, nu venea și nu pleca nimeni.
„Când devii profesionist, este treaba ta să îți reglezi busola“
Cum a fost admiterea la Drept?
Am picat la Drept cu 45 – fără 5 răspunsuri. Picatul la Drept n-a fost ușor nici pentru mine, nici pentru ai mei. A fost o rușine destul de mare. Două săptămâni nu am vorbit cu tata. Era ca și cum rămăsesem pe drumuri. Aș fi putut intra la taxă, dar pentru că mai erau încă două săptămâni până la admiterea de la UNATC, l-am rugat pe domnul Naum – de gura mamei – să mă asculte. Mi-a zis, „Nu, eu nu te pregătesc. Te duci așa cum ești“. Considera că eram atât de pur că tot ce trebuia să fac e doar să mă prezint acolo. Nu voia să-și asume creditul.
Cum te-ai pregătit pentru UNATC și cum a fost examenul de admitere?
Mi-am încropit un repertoriu, pe care doar pe jumătate îl știam bine. Arătam foarte diferit față de restul copiilor care veniseră. În liceu trecusem de la băiatul punkist la cel cool, dar mai din popor, cu tricouri polo, blugi în dungi, nicidecum băiat artsy care dă la o facultate de artă. Simțeam că nu am ce să caut acolo unde toată lumea avea preocupări artistice. Dar, am luat bine pentru cât m-am pregătit: am intrat al 28-lea. Rezultatele s-au dat pe 4 septembrie, iar pe 5 era ziua mea de naștere. Nu m-am putut abține să nu-i dau o însemnătate mistică, cu toate că mă feresc să fiu cu capul în nori. Poate că e totuși cineva, acolo sus, care a spus să merg pe acest drum, pentru că de fiecare dată când am pășit pe lângă el, mi s-a dovedit contrariul.
Cum a reacționat tatăl tău când s-au afișat rezultatele?
A îngenuncheat și m-a întrebat ce vreau (râde). A fost ca o eliberare pentru toți. Conta foarte mult și ce credea lumea. De foarte multe ori îmi spunea: „Nu uita că tu ești băiatul meu, să nu mă faci de râs“, iar eu făceam porcării numai din ambiție. Dar au fost foarte mulțumiți că am intrat, și, mai ales, că am confirmat foarte repede, pentru că actoria e o existență nesigură. M-au văzut la TV și la spectacolul de licență. Sunt niște oameni care au văzut teatru în studenție și și-au conturat o idee despre cum ar trebui să arate un actor. Mi-au spus „ești bun, îmi place și mă faci să mă uit la tine“. Sunt ancorați la tot ce fac. Mama ascultă emisiunea de noapte. Ca să vezi cum e viața, colegii de la minister veneau la tata și îi ziceau „Sunteți tatăl lui Vlad Drăgulin, nu?“. Cumva s-a făcut o pace – „Acum nu mai ești băiatul meu, acum eu sunt tatăl tău“. Înțelept din partea lui că a avut puterea să spună asta, pentru că alții nu ar face-o niciodată.
„Podarii“ cu metodă spartană și aer mistic
Cât ai fost student, ai mai lucrat cu domnul Naum?
Da, în primul semestru din anul întâi. După facultate, luam autobuzul și mă duceam la Pod, unde stăteam până noaptea și repetam, iar dimineața mă duceam la școală. Dumnealui beneficia de o pensie specială de la UNITER și considera că sunt mulți bani pentru el. Fiind singur, și pentru că ne considera copiii lui, ne mai ducea la Carul cu Bere, seara, unde mâncam mici cu cartofi prăjiți și beam bere. Bineînțeles că nu lipseau poveștile despre teatru și actorii de demult. Asta a fost educația mea, în timp ce alți colegi se trâzneau în băutură la cămin.
Profesorii cum priveau activitatea de la Podul?
Unii dintre profesori fuseseră și ei „podari“ și erau legați de domnul Naum. Eram ca la Harry Potter – pe case. Însă, în semestrul doi, atunci când s-au făcut grupele, profu’ meu, Chiribuță, când m-a văzut din ce în ce mai obosit, mi-a spus că trebuie să aleg – ori școală, ori Pod. Domnul Naum a înțeles și m-a dat afară, pentru că așa proceda. Nu exista să pleci tu. I se rupea sufletul dacă plecai.
Cum te-a dat afară?
Mi-a spus că mai vedem, iar la două săptămâni, în Gara de Nord, unde mai mergeam împreună ca să observăm tipologii de oameni – Caragiale a spus că dacă vrei să vezi personaje, acolo le găsești –, am văzut un om al străzii cu o găină în mână și am început să râd. Atunci mi-a spus să nu mai vin la Pod. „Cum îți permiți să râzi de oameni? Ești actor de piei de cloșcă! Uită-te și nu râde“. A așteptat un motiv. Odată dat afară, nu mai exista chip de întoarcere.
V-ați mai văzut de atunci?
O singură dată. În anul III, în fața căminului. Eram cu Gabi Costin, unul dintre colegii mei de la „În Puii Mei“, fost „podar“ și el. Ne-a condus într-o parcare, ca un mafiot, pe bancheta din spate a unei mașini. Foarte protector și blând, ne-a spus că e foarte mândru de noi, că ne urmărește, că ne-am făcut mari. „Faceți o treabă foarte bună. Bravo copii!“ (pauză lungă). Ne-a luat în brațe. La scurtă vreme, a murit. Avea capacitatea de a da evenimentelor simple din viață un soi de aer mistic. Parcă venise de nicăieri doar ca să ne spună acele lucruri. Un mentor adevărat!
„Am pus biciul în cui“
Ai asimilat doctrina sa în munca de acum?
Da, iar domnul Chiribuță a fost la fel. Nu accepta greșeli, neseriozitate, lipsă de profesionalism. Venind de la Pod, cunoșteam metodele spartane, așa că n-a fost un șoc, ci doar încă o confirmare că doar așa se poate – cu muncă de chin. Domnul Chiribuță e cel care mi-a intuit foarte bine latura comică și m-a îndrumat către ea. Mi-a oferit niște instrumente pe care nu le primisem de la domnul Naum.
Ce înseamnă muncă de chin la un actor?
Să renunți la absolut orice viață de puști: doar școală, acasă, repetiții, stat pe text și gândit. Când am terminat facultatea, nu am mai avut vocile lor care să mă împingă de la spate. Când devii profesionist, este treaba ta să te evaluezi și să îți reglezi busola. Cunoscându-mă bine și știind că sunt un mare leneș, am pus de două ori mai tare biciul pe mine. Am ajuns la practici pe care nu le recomand nimănui. Dacă simțeam că jucam prost, dormeam pe canapea sau pe jos. Mă autoflagelam dintr-o lipsă de iubire față de mine. Doar așa se putea struni monstrul de lene. Ulterior, m-am maturizat. Am pus biciul în cui și am început să mă iubesc mai mult. Am văzut că poți fi performant și altfel, pentru că și o zi mai slabă face parte din jocul unui profesionist. La fel și pauza.
Se încarcă comentariile...
