Viața de Hollywood a unei cunoscute actrițe din România: „În facultate, eram câțiva colegi care mâncam morcovi cu pâine“
0Dacă viața de artist nu este mereu sinonimă cu lipsa banilor, ci mai degrabă cu lipsa educației financiare, viața de student este plină de tot felul de astfel de încercări. Victoria Răileanu a făcut o mulțime de sacrificii pentru a ajunge o actriță de top, iar azi nu poate decât să se felicite pentru că eforturile ei au dat rezultatele la care visa.
Povestea Victoriei Răileanu (35 de ani) începe pe poante, în sala de balet, dar și în șaua cailor, la echitație. Deși era mereu prezentă la activități artistice, în copilărie nu s-a visat actriță. În prag de liceu, un accident a obligat-o să dea dansul clasic pe actorie și cu un an înainte de susținerea examenului de Bacalaureat, Victoria a cucerit românii prin rolul principal din serialul „Daria, iubirea mea“. Curajoasă, dar de multe ori nesigură, ea a plecat de la Timișoara și a venit în Capitală, unde a studiat la UNATC și unde l-a cunoscut pe cel care i-a fost sprijin incontestabil: Adrian Pintilie.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Victoria Răileanu povestește despre încercările unui tânăr actor, despre producțiile recente în care a jucat și care s-au apropiat de oameni, serialul „Vlad“ și filmul „Taximetriști“, dar și despre legătura cu cele trei ramuri ale actoriei – filmul, teatrul și televiziunea. De asemenea, actrița ne permite să aruncăm o privire în culisele filmului „Klaus și Barroso“, o comedie fără înjurături, care va fi pe marile ecrane din 16 ianuarie.
„Weekend Adevărul“: Se spune că în spatele fiecărui actor există o poveste care începe cu momentul în care își alege drumul, în condițiile în care ar fi putut face probabil 1.001 de alte alegeri. Ce ar fi făcut Victoria Răileanu dacă nu exista actoria?
Victoria Răileanu: Eu am făcut liceul la Timișoara și am făcut balet în gimnaziu. Bineînțeles, ca orice fetiță, am vrut să fiu prim-balerină. Nu mi-a ieșit pentru că, în același timp, făceam și echitație. A fost un fel de luptă tacită între părinții mei: tata mă ducea la echitație, mama mă ducea la balet.
Și cum ai ales ceva total diferit? Sau pur și simplu ți-a plăcut mai mult actoria decât echitația și baletul?
Aș spune că echitația mi-a plăcut chiar mai mult decât actoria, doar că s-a întâmplat ceva. Făcând echitație, mi-am rupt piciorul și am rămas în urmă cu baletul. Pentru că mi-am rupt femurul, a trebuit să stau jumătate de an pe bară, să reînvăț să merg, să recuperez cu cârje. Așa că la balet am rămas în urmă destul de mult, nu prea mai aveam șanse să fiu prim-balerină. Acum, sincer, nu am fost niciodată chiar cea mai strălucită, prima din linie. Și mi-am dat seama că nu vreau să fiu o balerină de ansamblu.
De la balet la actorie
Totuși, te-ai gândit încă din copilărie că poate ai putea deveni actriță? Când ai realizat că ai talent pentru asta?
Bineînțeles, ca orice copil înclinat spre artele spectacolului de orice fel, cred că îmi doream să fiu eu prima în linie, prima în față, să fie reflectorul pe mine. Mi-a fost teamă să schimb liceul, pentru că odată cu clasa a IX-a a trebuit să-mi refac traseul: de la secția de balet a liceului meu am trecut la secția de actorie. Am văzut că e secție de actorie, mi-am pregătit o poezioară, un cântecel și m-am dus la admitere fără să știe părinții mei. Nici eu n-am luat chestia asta prea în serios, cumva. Aici vine o contradicție, pentru că eram clasa a IX-a, niciodată nu mi-am dorit să fiu actriță, nu mi-am dorit să fie atenția prea mult pe mine – dar trebuia să fie ori pe mine, ori să nu fie deloc, în sensul acesta. N-a fost ceva ce am visat dintotdeauna, nu e genul acela de poveste în care visul meu cel mare a fost mereu de a deveni actriță, chiar deloc. Însă am intrat din prima și ne-am dat seama, atât eu, cât și oamenii din jurul meu, care mă cunoșteau deja de când eram copil, că mi se potrivește mult mai bine. Am început să iau 10 la toate examenele – la balet aveam potențial de balerină de ansamblu, nu de prim-balerină, însă aici, din prima am avut potențial de actriță de rol principal.
Părinții tăi cum au reacționat când ai ales actoria? Te vedeau și ei pe scenă și în filme sau aveau alte așteptări?
Părinții mei, la fel ca și mine, n-au luat prea în serios chestia asta la început. Ei au vrut să fac Farmacie, mai ales că au lucrat în domeniu. M-ar fi așteptat afacerea mea după ce aș fi terminat un liceu cu profil real, să fac chimie, biologie, matematică. Aș fi avut cumva viața asigurată, cu un drum pavat și liniștit. În schimb, pe mine niciodată nu m-au pasionat științele exacte, niciodată nu m-am priceput la ele și întotdeauna am fost înclinată spre zona artistică. Ai mei mă duceau la tot felul de evenimente și activități – pictură, balet, la tot felul de dansuri, la tot felul de activități extrașcolare de genul acesta, care mi-au alimentat foarte mult nevoia și curiozitatea pentru zona artistică.
Să-ți dorești și Universul va împlini
Aminteai de balet și de echitație. Ți-au folosit acestea ulterior, atunci când ai devenit actriță?
Baletul m-a ajutat în prima producție în care am jucat, serialul „Daria, iubirea mea“. În scenariul inițial, personajul meu trebuia să fie studentă la Arhitectură. Dar când au aflat producătorii că am făcut balet, au schimbat imediat și am înțeles – de desenat știu să desenez, dar niciodată n-am știut să o fac ca un arhitect, nici pe aproape. Așa că le-a fost mult mai ușor să exploateze zona de fostă baletistă. În schimb, nu am călărit încă într-un film, dar îmi doresc să apar într-unul de epocă în care să joc, nu știu, Ioana D’Arc. Am depășit vârsta de mult, dar ceva de genul acela îmi doresc foarte mult. Echitația a rămas unul dintre cele mai mișto lucruri pe care le-am făcut vreodată, chiar dacă am căpătat un fel de frică în urma unei căzături de pe cal. Dar aștept și știu că o să am un rol, la un moment dat, în care o să fac asta.
Deci nu ar fi exclus ca peste un timp să te vedem într-un rol de amazoană sau, de ce nu, în rolul unei importante figuri feminine din istorie.
Eu așa îmi doresc! Și așa îmi doresc să-și dorească și alți oameni pentru mine. Eu asta spun tot timpul. Trebuie să lansez o dorință în Univers, trebuie să spun ca oamenii să știe, poate citește cine trebuie sau poate ascultă cine trebuie.
Trei zile de plâns
Aminteai de telenovela „Daria, iubirea mea“ în care ai fost protagonista, dar cum au arătat începuturile tale în actorie, când s-a întâmplat asta?
În 2006, când eram clasa a 12-a. Nu terminasem încă liceul, nu dădusem încă BAC-ul. Chiar a doua zi după ziua mea, am venit în București să dau casting la Buftea, pentru Acasă TV. Eu eram deja în baza lor de date de la serialul „Cu un pas înainte“, unde venisem deja de vreo două sau trei ori la casting. Așa că m-au contactat, a fost un casting lung, toată ziua am stat. Zeci de fete au venit și tot erau triate, tot plecau acasă și eu nu înțelegeam de ce nu plec eu acasă, pentru că venisem total nepregătită.
Totuși, tu ai fost aleasa. Cum s-a întâmplat?
Imaginează-ți că veneam de la mare, în șlapi. Adică nu am fost pregătită cum mă duc acum la casting, îmbrăcată corespunzător pentru rol, că întreb cum este personajul respectiv, să știu ce am de făcut. Nu, atunci nu am avut niciun fel de noțiune de genul acesta și m-am găsit în șlapi pur și simplu. Nu m-am așteptat deloc să rămân până la final, să iau castingul și ca, la finalul zilei, să mă întrebe doamna Ruxandra Ion, producătoarea serialului: „Și, te muți la București?“. I-am zis că da, gândindu-mă că oricum voiam să vin la București la facultate peste un an, când terminam liceul și dădeam BAC-ul.
Dar atunci, pe moment, ai realizat ce înseamnă asta?
Am zis „da, sigur“, însă abia apoi mi-am dat seama că ea se referea la ceva și eu mă refeream la altceva. După o pauză, am întrebat-o „Când?“, iar ea îmi răspunde „Joi, astăzi fiind luni“. Mi-a picat tot pământul în cap pentru că tot ce știam eu era la Timișoara: familia, prieteni, școală, colegi, absolut tot. Mi-am dat seama că dacă nu o fac acum, cine știe ce șansă pierd și într-adevăr pierdeam o șansă foarte, foarte mare.
Și ai ales să urmezi un drum. Au fost lacrimi, supărări, tristețe atunci sau pe parcurs?
Da, am plecat plângând de la casting, am plâns trei zile până în Timișoara. Iar acasă am plâns nonstop. Mama, tata nu știau ce să mai spună. Într-un final m-am liniștit, cred că am plâns toate lacrimile, și m-am mutat la București într-un apartament. Din 2006 sunt în București și nu am mai plecat.
„Când se lasă seara peste București...“
„Când se lasă seara peste București...“Cum a fost cu adaptarea? Cum ți s-a părut Bucureștiul în comparație cu Timișoara?
A fost dificil tocmai prin prisma că nu știam pe nimeni, că tot ce cunoșteam rămăsese la Timișoara și mi-era, într-adevăr, dor de casă, mi-era dor de prieteni, aveam un cerc de prieteni foarte mișto la Timișoara, dar sunt o fire destul de adaptabilă și destul de deschisă. Bucureștiul mi-a plăcut foarte mult din prima ca oraș, și acum îmi place, sunt îndrăgostită de București și de aglomerație, de gălăgie, de tot.
Ai reușit să-ți faci și noi prieteni, te-ai înțeles bine cu colegii de platou?
M-am adaptat foarte ușor, m-am împrietenit foarte repede cu oamenii de pe platou, de la „Daria, iubirea mea“. Și ei au fost foarte drăguți pentru că au înțeles, și doamna Ruxandra Ion a fost foarte atentă știind că m-am mutat din provincie, știind că am venit fără familie, fără nimic. A fost foarte atentă și m-a ajutat. Și e acum tot timpul pe fază, de ce am nevoie, ce să-i mai spun, ce să nu mai facă. Oamenii mi-au făcut venirea mai ușoară și perioadele acelea grele nu au fost atât de grele.
Și ai păstrat relațiile cu ei, mai ai prieteni de atunci?
Surprinzător, acum câteva luni am intrat într-un proiect în care joc cu Adrian Ștefan, care era partenerul meu, rolul principal, iubitul meu în „Daria, iubirea mea“. Chiar ne uităm acum că aveam turnee și zicem că ne cunoaștem de 17 ani, a trecut atâta timp peste noi. Cu foarte puțini oameni am păstrat legătura – eu am dat la facultate, am intrat într-un cu totul alt mediu după aceea, după ce am terminat serialul. Dar cu oricine cu care mă întâlnesc din contextul acela, din 2006-2007, mă înțeleg super bine și acum. Da, eram și tineri, eram și super entuziaști, erau și mari actori.
„Adrian Pintea a fost singura persoană care m-a încurajat 100%“
Dintre actorii mari cu care ai lucrat la începuturi, care te-a impresionat cel mai mult?
Am avut o mare șansă să joc cu Adrian Pintea, l-am prins chiar în ultimul lui an de viață. A fost ceva uimitor pentru mine, abia după aceea mi-am dat seama ce noroc am avut.
Cum se purta Adrian Pintea cu voi, copiii, tinerii fără experiență?
Eu aveam 18 ani, deci da, eram un copil. Adrian Pintea a fost întotdeauna un domn galant și elegant, foarte generos. L-am luat ca pe un model de tată când am venit în București, m-a ajutat foarte mult, spunea tot timpul: „Puiule, să te ajut să dai la Actorie“. Eu am vrut să aștept un an ca să pic la clasa lui! M-am atașat foarte, foarte mult de el tocmai pentru că a fost printre singurele persoane care, într-adevăr, m-au încurajat în perioada respectivă să dau la Actorie. Ai mei încă nu înțelegeau, nu că erau vehemenți, ci credeau cumva că o să joc în serialul ăsta și apoi tot o să fac Farmacie. Cumva îi înțeleg, pentru că, cum am mai spus, aveam tot traseul foarte bine trasat și totul era foarte sigur, copilul lor ar fi fost asigurat spre deosebire de cum se vedea, cel puțin în perioada aia, viața de actor, viața de artist, că sărăcie, că n-ai de lucru, cum se vede de fapt încă și acum în cercuri mai restrânse. În schimb, el a fost singura persoană care m-a încurajat 100% și când simțeam că mai aveam îndoieli – pur și simplu simțeam că e suficient să stau lângă el, să-l admir cum lucrează, sau să joc, mai aveam așa mici scene, secvențe împreună, pentru mine erau suficiente. Știam că mă uitam la el și ziceam, uite, că poate să fie foarte bine, și a contat foarte mult pentru mine prezența lui.
Certitudinea (ne)siguranței
Spui că viața de actor nu înseamnă doar momente de glorie pe covorul roșu, ci și unele dificile, poate negre, grele. Ai cunoscut și partea asta?
Sigur că am avut, cred că toată lumea are astfel de momente. În primul rând, suntem atât de mulți studenți, în fiecare an sunt cel puțin 50 de absolvenți la UNATC doar din București, plus de la alte facultăți de actorie în țară. Suntem foarte mulți care termină Facultatea de teatru, locurile la teatre sunt foarte puține, filme se fac foarte puține comparativ cu câți actori termină. Seriale sunt foarte puține, proiecte, chiar și independente, au fost la început mai puține, acum mai multe tocmai pentru că, la un moment dat, unii zic „ok, m-am săturat să stau pe tușă, hai să-mi fac proiectul meu“. Sigur că am avut și eu perioade chiar încă din timpul facultății când m-am întrebat dacă oare asta trebuie să fac, oare nu trebuie să schimb, oare nu trebuia să-mi ascult părinții… Am avut foarte des momente în care, zic sincer, m-am gândit să renunț pentru că a fost întotdeauna greu să nu am perspectivă și să nu am un soi de siguranță. Eu trebuie să știu viitorul, ce urmează să se întâmple. Să știu măcar că am trei castinguri, mă duc și sunt 100% serioase, și am șanse să iau unul dintre ele, altfel, devine foarte greu.
Au existat și cazuri în care mari actori povesteau că la început nu aveau nici măcar ce mânca. Tu ai trecut prin așa ceva?
Da, am avut în facultate momente în care n-aveam ce să mâncăm, stăteam cu niște colegi într-un apartament și mâncam morcovi în fiecare zi. Acum stau și mă gândesc la momentele alea ca fiind normale și ca fiind niște amintiri chiar frumoase, știi? Că nici atunci nu m-a afectat foarte mult că mâncam morcovi cu pâine, adică n-aveam nici niște super așteptări de la nivelul meu de trai, cumva toată lumea în jurul meu trăia tot cam așa și eram ok, însemna că așa trebuia să fie. Acum, dacă la 35 de ani aș trăi așa, da, mi-aș ridica problema – am un copil acasă, nivelul meu de trai s-a schimbat. Cred că trebuie să știi întotdeauna unde vrei să ajungi și să muncești cât de mult poți ca să ajungi acolo.
Există și o altă categorie de actori, dar nu neapărat doar actori, diverși alți artiști și sportivi, în special fotbaliști, care după ce câștigă foarte mult ajung, la un moment dat, să cheltuie tot din cauza lipsei unei educații financiare minime. Te-ai gândit la această capcană?
Da, corect. Educația financiară tot în timp se învață. Am avut și eu momente în care am făcut bani și nu am fost educată să economisesc din prima, mai ales când trăiești în sărăcie și mănânci morcovi cu pâine și îți dă cineva la un moment dat 500 de euro pentru o reclamă, ceea ce pentru un copil sau un tânăr actor de 20-21 de ani este foarte mult. Cu timpul, creștem, devenim mai responsabili și atunci începem să gândim și diferit.
„Este important ca un regizor să nu creadă în tipologii de actori“
„Weekend Adevărul“: Ai debutat la 18 ani, dar care a fost primul film în care te-ai simțit actriță în toată regula, când ai realizat că ești artist de top, actriță în adevăratul sens al cuvântului?
Victoria Răileanu: În primul rând, prima dată când am avut așa o conștientizare că sunt actriță a fost când am fost recunoscută după „Daria, iubirea mea“ într-un mall. Am văzut o femeie care se uita la mine, a venit așa timidă, s-a apropiat și m-a întrebat: „Bună, tu ești actriță?“. Și eu am răspuns: „Da“. Atunci mi-am dat seama că am răspuns foarte legal la întrebarea asta. Chiar am avut un moment în care m-am simțit foarte bine și, mai ales, actriță în toată regula. Apoi, profesional, m-am simțit foarte împlinită, a fost cred că după ce am jucat în serialul „Vlad“.
Un rol de televiziune, cel mai profund creat
Care a fost rolul de care te-ai simțit cel mai atașată, care ți-a plăcut cel mai mult, dar și care te-a reprezentat și cel mai bine?
A fost și Micky din „Vlad“, pentru că a fost un rol lung și am avut timp să îl explorez și să îl aprofundez, să-l dezvolt și să mă detașez greu de el. După ce am avut, să zicem, o pauză între sezoane, să mă întorc la filmări după câteva luni și să-mi fie foarte ușor să accesez rolul din nou pentru că-l cunoșteam atât de bine.
Pentru cei care nu au văzut filmul, poți să le spui în două-trei cuvinte cine era Micky, care a fost rolul tău mai exact?
Este vorba de serialul „Vlad“, pe care l-am făcut la ProTV, care a avut patru sezoane. Era povestea unui tip care fusese trădat, păcălit de prietenii lui și i s-a înscenat o crimă, a intrat la închisoare și apoi când a ieșit din închisoare a făcut tot posibilul să se răzbune pe acei oameni. S-a transformat într-un tip foarte stilat, cu foarte mulți bani și și-a adunat o echipă în jurul lui care să-l ajute să se răzbune, și din echipa lui făceam parte și eu. Eram asistenta lui, mâna lui dreaptă care îl ajuta să-și ducă planul de răzbunare până la capăt, dar, în același timp, îl și aduceam tot timpul cu picioarele pe pământ. Și atunci când exagera, de exemplu, sau îi venea să fie foarte rău, eu îi spuneam tot timpul: „Nu uita, ești un om bun, nu uita ce vrei să faci“. Pe scurt, despre asta era vorba în serial, dar a fost rolul pe care am reușit să-l dezvolt cel mai bine, pentru că a fost pe cea mai lungă perioadă de timp.
Cât au durat atunci filmările?
L-am filmat în patru ani și cunoșteam rolul foarte, foarte bine.
Actorul, cu amintirile la purtător
Mai e un rol care te-a făcut să te simți la fel?
Următorul rol pe care l-am cunoscut foarte bine și de care m-am atașat foarte mult, pe care încă îl mai joc, este rolul Victoriei din filmul și din spectacolul „Taximetriști“.
Ce le-ai spune celor care nu au văzut „Taximetriști“ despre acel rol?
Acolo sunt soția unuia dintre taximetriști, povestea și din film și din spectacol se construiește în jurul a doi taximetriști simpli, normali, din București. Povestea se întâmplă într-o singură noapte, cumva îi descoperim pe ei prin toate cursele pe care le au, prin toți clienții pe care îi plimbă prin București. Eu sunt soția unuia dintre ei, sunt o femeie absolut normală, cu niște nevoi absolut normale, dar ajung într-o situație destul de neplăcută, cum de fapt se poate ajunge în orice relație absolut normală în viața de zi cu zi, din cauza unor probleme de lipsă de comunicare dintre cei doi implicați în cuplu.
Ok, deci nu conta neapărat faptul că el muncește, poate lucrează și de noapte ca taximetrist, ci lipsa de comunicare dintre voi?
Contează și asta foarte mult, ba tocmai asta este și o problemă, că el muncește foarte mult, intră în cercul vicios de a vrea mai mulți bani, că vrea să-mi ofere mie mai multe lucruri și atunci muncește mai mult, muncește și noaptea, eu am un alt program, și din cauza asta începem să ne depărtăm unul de celălalt și încep să apară problemele și ajungem inevitabil la o despărțire destul de urâtă.
Altfel spus, un film fără happy-end, corect?
Da, nu e happy-end deloc. Și spuneam de rolul ăsta că iarăși îmi este foarte drag și m-am atașat foarte mult de el. Filmul este făcut după o piesă de teatru pe care noi am jucat-o patru ani de zile până să filmăm filmul, deci fiecare care a avut rol în spectacol și a avut rol apoi în film a fost foarte bine pregătit. Ne știam rolurile extraordinar de bine, n-a trebuit să mai construim absolut niciun personaj pentru că, așa cum a spus unul dintre colegii noștri, am repetat pentru film practic patru ani.
A semănat cumva cu ceea ce ai simțit poate în viață, cu ceea ce simțim poate toți când pierdem o iubire, când o relație la care țineam s-a spulberat? Te-a ajutat cumva faptul că ai avut un asemenea rol atunci când în viața reală ai întâmpinat probleme asemănătoare?
Da, sigur că te ajută în actorie orice situație prin care ai trecut vreodată, să te inspiri de acolo. Majoritatea am trecut printr-o despărțire urâtă la un moment dat – și eu am trecut cel puțin printr-una și atunci categoric că am avut de unde să mă inspir pentru a crea rolul acesta.
„În România se poate face comedie și fără înjurături“
Vorbeam despre teatru, televiziune și cinema, nu pot să nu te întreb și asta: ce ai alege între cele trei, ce-ți place cel mai mult?
Răspunsul meu sincer este că nu pot să aleg din cele trei. Îmi plac toate trei în egală măsură, eu joc și teatru în continuare, fac și film în continuare și vreau să fac și seriale în continuare. Nu cred că mă reprezintă mai mult unul dintre ele.
Unde te pot vedea fanii tăi live la teatru?
Joc la teatrul Apollo 111, chiar acum câteva zile (n.r. – interviul a fost realizat la începutul lunii decembrie 2023) am avut două spectacole-lectură, spectacole pe care le pregătim, intrăm în lucru cu ele și vom avea și premiera în curând. Unul dintre ele o să iasă în ianuarie, celălalt, prin februarie. Spectacolul „Taximetriști“ se joacă în continuare la Apollo 111, acolo unde l-am și jucat de la început. Mai am un spectacol de comedie la Teatrul Roșu pe care îl jucăm cam o dată la o lună jumate, două, e un spectacol foarte drăguț. Îl jucăm de nouă ani deja și avem de gând să-l mai jucăm încă mult timp de acum înainte.
Aveți și turnee în țară?
Chiar acum eu sunt în Timișoara pentru că mâine am spectacol, m-am lipit de Teatrul Metronom din august. E o companie teatrală făcută de Octav Strunilă pe care îl știe toată lumea și el face spectacolele astea special pentru turnee. Sunt spectacole scrise de el, niște comedii foarte, foarte bune. Spectacolul pe care îl jucăm acum se numește „Ce-și doresc femeile“. Titlul vorbește de la sine, nu mai e nevoie să vorbesc despre el deloc pentru că este destul de intuitiv.
L-ai recomanda așadar bărbaților?
(Râde) Nu doar, e și pentru femei și pentru bărbați. Ni se întâmplă să avem săli explozive, de râs exploziv. Ni s-a întâmplat ca în turneele acestea efectiv oamenii să explodeze în râs și ne dăm seama în același timp cât de multă nevoie au oamenii de comedie și vor neapărat să vină la teatru ca să râdă.
Cealaltă față a comediei
Și uite așa am ajuns și la comedie. Din câte știu, ești implicată într-o producție de acest gen ce promite mult, așa este?
Da, urmează pentru mine o super producție de comedie: „Klaus și Barroso“, un film de comedie foarte drăguț. Este un film pe care l-am făcut în august, unde eu am un rol cel puțin interesant și diferit de cele în care m-au mai văzut oamenii până acum. În primul rând ca apariție fizică sunt destul de interesantă, dar și ca rol. E foarte, foarte distractiv ce am avut de făcut eu în filmul acesta.
Ce ar fi diferit față de multe alte comedii românești? Bineînțeles, ceea ce poți spune acum...
De subliniat este că va fi fără înjurături, pentru că este important să arătăm oamenilor că se poate face comedie în România și din comic de situații, nu doar din comic de limbaj, și nu folosim înjurături ca să râdă lumea. Abia așteptăm să începem turneul, iar din 16 ianuarie, „Klaus și Barroso“ va putea fi urmărit în cinematografele din toată țara.
Veți fi prezenți cu acest film și la festivalurile de profil din străinătate, poate și la noi, la TIFF în Cluj?
Din străinătate, nu știu. Pentru filmele de comedie există puține festivaluri în străinătate. Sunt mai mult pentru filmele de artă, filmele de art-house, dar la TIFF sperăm să fim.
Ne poți spune mai multe despre rolul tău din „Klaus și Barroso“?
Toată acțiunea are loc într-un club de noapte. Firul poveștii se desfășoară în jurul a doi frați, Klaus și Barroso, care sunt interpretați de Cosmin Nedelcu (Micuțu) și de Adrian Nicolae. Ei vor să organizeze în mod ilicit o petrecere a burlacilor pentru o cunoștință comună la clubul unde lucrează, totul cu scopul de a folosi banii obținuți pentru a plăti datoriile lui Klaus. În film eu sunt soția patronului clubului, dar n-am nicio legătură cu ei în privința petrecerii. Cred că pentru oamenii care m-au urmărit până acum va fi o surpriză să mă vadă în ipostaza asta, pentru că este ceva nou, este un tip de rol pe care eu nu l-am mai făcut. La „Klaus și Barroso“ sunt trei regizori: Bogdan Theodor Olteanu, Cosmin Nedelcu și Adrian Nicolae. Cu Bogdan Theodor Olteanu sunt la al patrulea proiect, el fiind și regizorul filmului „Taximetriști“. Îmi place foarte mult să lucrez cu el, pentru că nu-i pasă cum arată, el nu se ia neapărat după tipologiile de actori – arată într-un fel, deci ar fi potrivit pentru că are rol. Are încredere în mine, în actori. Mie mi se pare foarte important ca un regizor să gândească așa, pentru că, într-adevăr, suntem actori și putem să jucăm orice, putem să ne vopsim părul, putem să facem schimbări fizice astfel încât să ne potrivim pe rolul respectiv. Îmi place deschiderea asta a lui.
„Primele mele cuvinte au fost în limba rusă“
Ești originară din Republica Moldova, într-o zonă în care se vorbește mult rusa. A fost cazul și în familia ta?
În familie nu prea, deși primele mele cuvinte au fost în limba rusă, pentru că noi am și locuit în Rusia. Tata, fiind fost militar, a fost repartizat o dată în Rusia și o dată în Ucraina, și așa s-a nimerit că atunci când eu am început să vorbesc eram în Rusia și primele cuvinte au fost în rusă. Fratele meu știe mai bine pentru că este cu trei ani mai mare decât mine și a vorbit mai mult decât mine rusa. Eu o înțeleg, pot să și vorbesc câteva cuvinte, dar nu pot să duc o conversație fără să mă opresc la un moment dat să dau o căutare pe Google a unui cuvânt. E și o limbă foarte complicată.
Așadar, în casă se vorbea și rusă, și română?
Fiind din Republica Moldova, suntem jumătate români, că Republica Moldova a fost România, dar am prins perioada când se vorbea foarte mult rusă în Republica Moldova. Dar n-am prins încă așa cum se vorbește acum, când te duci la magazin, ceri ceva în limba română și ți se răspunde în rusă. Eu am prins când întrebai în limba română, moldovenească și ți se răspundea în moldovenească.
Așa se întâmplă azi în Moldova?
Da, așa e chiar, e ca în părțile noastre din țară unde se vorbește maghiară. În Chișinău se întâmplă cel mai des asta.
Se încarcă comentariile...
