Să râdem/plângem cu George Copos
0
Să scrii despre George Copos este ca şi cum te-ai teme să scoţi o bancnotă dintr-un buzunar şi să o vâri în celălalt. Pentru că el te poate vedea, îţi aplică poziţia urechilor de elefant cu buzunarele de la nădragi scoase în afară şi, până să te dumireşti, s-a dus dracu’ bancnota ta amărâtă.
În anul de graţie1668, Jean Baptiste Poquelin, supranumit Moliere, scria “Avarul”. În mod sigur nu l-a cunoscut pe Copos, acesta scoţându-şi chelia în lumina soarelui fix 285 de ani mai târziu. Dar, dacă destinele celor doi s-ar fi intersectat, Copos devenea un model pentru Moliere, iar „Avarul” nu era doar un roman satiric, ci o întreaga bibliotecă.
Acest editorial ar fi putut fi o vendetă ţinând cont că încă resimt efectele şutului în fund primit de la Copos în 2003. Trebuie să recunosc însă că, teoria de “singur între patru pereţi timp de câţiva anişori” care îl ameninţă pe domnia sa, îmi dă fiori! Nu mă bucur de nenorocirea cuiva şi nici nu mă lansez în elucubraţii editorialistice despre cel rău, sau cel bun, întruchipat în patronul Rapidului. Prefer să mă limitez în a vă povesti doar trei întâmplări, hazlii, dar cu gust amar, trăite în preajma celui care a transformat păcălitul în artă.
Cândva, demult, în Giuleşti, înaintea unui meci. Într-o încăpere, la şedinţa tehnică participau cam opt persoane. Pe o masă, conform protocolului, se aflau 3-4 platouri cu pateuri şi fursecuri şi 2-3 sticle cu sucuri şi apă minerală. În secretariat a pătruns George Copos, i-a cerut secretarei lista cumpărăturilor, a privit totalul cheltuielilor, a luat un pix şi a redus totul la jumătate. Un club care se afla în lupta pentru titlu se relansa economiceşte tăind drastic din sucuri şi pateuri!
Menirea mea în angreanjul Rapidului era, printre altele, să duc mai departe tradiţia editării acelei publicaţii lunare destinate suporterilor, “Giuleştina”, devenită apoi “Forza Rapid”. George Copos nu a acceptat niciodată ca societatea Rapid să plătească vreun leuţ pentru finanţarea revistei, dar era perfect de acord să încaseze vânzările lunare. Am fost direcţionat către o cerşeală la concernul Luk Oil, principalul sponsor al Rapidului la acea vreme. Mi-au ascultat cu atenţie doleanţele, iar răspunsul a fost ceva de genul “ieşi afară, javră ordinară!”, dar în formă politicoasă: “Stimate domn, noi, compania Luk Oil, vărsăm în contul Rapidului, anual, 2 milioane de euro. Comunicaţi-i domnului Copos că îl rugăm respectuos ca, din suma aceea, să vă dea şi dumneavoastră acei 2000 de euro necesari editării frumoasei reviste!”
Ne aflam în Slovenia pentru meciul din Cupa UEFA cu Nova Gorica. Am primit mândru misiunea de a-l prelua de la aeroportul din Ljubljana pe George Copos, care sosea însoţit de un mare boss. Pe drumul de întoarcere spre Nova Gorica, de pe bancheta din spate, într-un acces de dărnicie, patronul m-a pus să apelez toţi reprezentanţii presei acreditaţi pentru meci şi să îi invit la o cină organizată de clubul Rapid. Am efectuat cred că 50 de apeluri telefonice minunându-mă de schimbarea în bine a lui Copos. Cina a fost superbă, dar cu inerentele văicăreli financiare marca nea George. La întoarcerea în ţară, m-am prezentat la casieria clubului. Trei sferturi din salariu îmi fusese reţinut pentru imputarea convorbirilor telefonice din Slovenia când invitam presa la masă!
După citirea acestor rânduri, concluziile le puteţi trage dumneavoastră. Eu rămân doar cu întrebarea: se scufundă planeta, sau nu?
Se încarcă comentariile...
