Dragoste la prima alergare: fascinanta poveste a japonezei care a lăsat Osaka pentru Bucureşti în numele unei iubiri

În 2004, Hiroko Ogawa (56 de ani) s-a îndrăgostit de un bărbat român pe care l-a cunoscut în timpul unei curse în Franţa. La momentul respectiv, a trebuit să dea search pe Google pentru a afla unde e România. Între timp, a descoperit ţara alergând, fiind mai rapidă decât concurenţi şi cu 20 de ani mai tineri.

Comunitatea japoneză din România numără cam 600 de oameni, cei mai mulţi fiind angajaţi ai unor firme din „Ţara Soarelui Răsare“. Dacă vom conveni că cea mai cunoscută figură a acestei comunităţi e Takayuki Seto, mijlocaşul Astrei, care a ajuns în România în 2007, atunci pe locul al doilea s-ar clasa, cu siguranţă, un alt om din lumea sportului: Hiroko Ogawa. În lumea alergătorilor din România, ea e o figură emblematică, respectată şi „abonată“ la podium, aproape la fiecare cursă.

„Weekend Adevărul“: De unde până unde legătura cu România, o ţară unde vezi foarte puţini japonezi?

Hiroko Ogawa: Ah! Asta e un mic secret. În 2004, am întâlnit un bărbat român într-o cursă în Franţa. Acolo, eu eram într-o echipă de patru japonezi, iar el făcea parte dintr-o echipă de trei români. Dintre ei, doi erau căsătoriţi şi doar el era neînsurat. Iar el m-a invitat în România. Am acceptat pentru că m-am îndrăgostit de el.

Când aţi ajuns aici prima dată?

Prima dată, am vizitat România în toamna anului 2005. A urmat o perioadă în care m-am tot gândit dacă pot sau nu să plec din Osaka. Eram asistentă socială acolo şi lucram cu copii cu dizabilităţi. Apoi, din aprilie 2006, m-am mutat în România, să-mi fac viaţa mai interesantă. De atunci, mă întorc în Japonia o dată pe an, în vizită, în iarnă. Acolo au rămas mama şi sora mea, care e mai mică decât mine cu un an.

Nu v-a fost greu să vă mutaţi în România? Nu e o ţară tocmai avansată, comparativ cu Japonia...

Dar eu nu ştiam asta! Eu nu ştiam nimic despre România. Şi îmi pare rău să spun asta, dar confundam Bucureştiul cu Budapesta. M-am gândit că, totuşi, e o ţară europeană. Poate nu de talia Franţei sau a Germaniei, dar nici nu poate fi una înapoiată.

Şi cum a fost primul contact cu România?

Recunosc că am avut un şoc. Mai ales că punctul intrării a fost Gara de Nord. Am zburat cu avionul până la Istanbul, iar de acolo am luat trenul până la Bucureşti. Ţin minte că în Gara de Nord era întuneric şi m-a păcălit cineva. A zis că vrea să mă ajute cu bagajele, le-a cărat 200 de metri, după care i-a cerut bani prietenului meu.

Nu v-a bătut gândul să plecaţi în Japonia după câteva zile?

Am trecut peste şocul primului contact cu România datorită entuziasmului unui început de drum. Plus că m-am gândit că e ţara iubitului meu. De aceea, poate că am închis ochii la unele neajunsuri. M-a ajutat şi alergarea să mă adaptez la viaţa de aici. Ţin minte că prima mea cursă în România a fost un cros la Bucureşti. Crosul Loteriei pe care l-am câştigat la categoria mea de vârstă. Iar lumea era foarte surprinsă. Ţin minte că stăteam pe prima treaptă a podimului, iar fetele din stânga şi dreapta mea se uitau uluite la mine: „Dar cine e ea? De unde a apărut?“.

V-aţi apucat de alergare aici?

Nu. Eram alergătoare de nivel amator şi în Japonia. Nu mi-am schimbat niciodată stilul de viaţă. Am început să alerg în 1995. Maratonul (n.r. - 42KM) e specialitatea mea. N-am viteza necesară de a fi competitivă la semimaraton (n.r. - 21KM).

În câte maratoane aţi alergat până acum? În România, parcă sunteţi peste tot...

Sincer, nu ştiu (râde). Am fost prea puturoasă să ţin evidenţa lor. Mi-am tot zis că o să încep să le notez undeva, dar n-am făcut asta nici până în ziua de azi. Oricum, ştiu că într-un an alerg în cam 20 de maratoane. Anul ăsta, cred că am deja 10. Nu doar în România, dar şi în restul Europei. Din aprilie, am alergat în Plevna, Roma, Belfast.

Nu e periculos să alergaţi atât de des pe distanţa de 42 de kilometri?

Mi-a fost şi mie frică, la un moment dat. După perioada aprilie şi mai însă, am făcut o pauză de două săptămâni şi acum sunt OK. Am o mică problemă cu genunchiul stâng, simt o durere. E de la vârstă şi de la uzură. Paradoxal, cred că s-ar agrava, dacă aş renunţa la alergare, fiindcă aş pierde din muşchiul piciorului.

2 ore şi 54 de minute e timpul cel mai bun realizat de Ogawa la un maraton, acum mai mulţi ani.   3 ore şi 41 de minute a fost timpul cu care Ogawa s-a clasat pe primul loc în categoria ei de vârstă, la Maratonul Internaţional Cluj, în aprilie.

Ce faceţi când nu alergaţi?

Predau limba japoneză la ASE. Şi mai fac meditaţii acasă la nişte copii. Iar săptămâna viitoare, merg la o şcoală de vară, să predau limba japoneză. 

Cum s-a finalizat povestea de dragoste care v-a adus aici?

Acum nu mai suntem împreună. Nu ne-am căsătorit. Am stat împreună peste 11 ani, până acum o lună, când eu m-am mutat în altă parte şi ne-am despărţit. Dar am rămas în relaţii bune. Suntem prieteni.

O să mai rămâneţi în România?

N-am cumpărat o casă aici, fiindcă mama mea a îmbătrânit şi nu ştiu cât pot să mai stau departe de ea. Mai ales că nici sora mea nu poate să aibă tot timpul grijă de ea pentru că are şi ea viaţa şi preocupările ei. De aceea, mă gândesc că e posibil să mai stau doar un an sau doi în România. Apoi, lucrurile se pot schimba în funcţie de cum e mama mea.

Când am venit în România, în toată ţara erau doar două maratoane. Voiam să alerg în curse, dar nu prea aveam unde! Trebuia să plecăm din România, să găsim maratoane.   În România, alergarea e pe un trend ascendent. Sunt din ce în ce mai mulţi alergători. Aşa că, pe viitor, o să-mi fie tot mai greu să termin pe locurile fruntaşe şi aici.   În Japonia, totul e mult prea organizat. Mă gândesc că, dacă mă întorc acolo, totul se rezumă la regulamente. Aici, în România, oamenii sunt mult mai liberi.

„Concediu de două săptămâni în Japonia? Niciodată!“

Ce vă place cel mai mult în România?

Natura! Şi oamenii! Şi mâncarea! Şi băutura (râde). 

Ce băutură preferată aveţi?

Bere, vin, ţuică! Mie nu-mi place sake japoneză. Prefer ţuica.

Şi mâncarea?

Sarmale, mici, cârnaţi.

La cât de slabă sunteţi, nu s-ar zice...

Ba mănânc de toate, deşi am doar 47 de kilograme. Nu beau, în schimb, sucuri acidulate, nu mănânc cartofi prăjiţi sau şniţel.

E ceva care nu vă place în România?

Nu-mi place că, uneori, lumea mă întreabă unde e mai bine, în Japonia sau în România. Pur şi simplu, sunt incomparabile. Iubesc ambele ţări. Dacă nu-mi place în România, mă întorc în Japonia. De ce aş sta aici? Dar am ajuns să iubesc România. 

Totuşi, Japonia e o ţară mult mai avansată...

Din punct de vedere tehnologic şi medical. Există, într-adevăr, şi o infrastructură mai bună, dar oamenii nu prea se bucură de viaţă. Muncesc prea mult. De exemplu, într-o companie, angajaţii nu-şi iau concediu de o săptămână decât de două ori în viaţă: pentru nuntă şi când ajung la 30 de ani de muncă! În rest, concediile lor sunt până într-o săptămână.

Adică, lumea nu pleacă niciodată într-un concediu de două săptămâni?

Niciodată! Aici, în România, oamenii ştiu să se bucure de viaţă. Plus că în Japonia viaţa e foarte scumpă. Un pepene, 20 de euro!

Dar lumea face mai mult sport în Japonia. Corect?

Da! Clar! Aici, eu sunt mai mereu pe primele locuri la categoria mea de vârstă, în Japonia, aş fi o alergătoare obişnuită, fiindcă există o concurenţă mult mai mare. Paradoxal, n-am alergat decât un singur maraton la mine în ţară şi m-am clasat pe locul 21, la categoria mea de vârstă. 

Dar în România?

Oho! Pot să spun că am descoperit România alergând. Cel mai special loc în care am alergat a fost Putna, apoi mi-a plăcut mult la Sulina. Am mai fost la Timişoara, Braşov, Deva, Arad, Cluj, Roşia Montană, la Târgovişte de două ori, la semimaraton, la Hunedoara, tot la semimaraton. Uite, acum când mâ gândesc, îmi dau seama că n-am alergat în Maramureş. 

Cât v-a luat să învăţaţi limba română?

N-am făcut niciun curs. Am început să învăţ după doi ani, ascultându-i pe oameni. La început, mă deranja că lumea mă vedea şi zicea: „Uite chinezoaica!“. Acum, înţeleg tot şi pot să răspund: „Nu, nu! Sunt japoneză!“. Nu-mi place când lumea mă confundă cu o chinezoaică. 

Nu arătaţi deloc ca un om de 56 de ani...

Sportul m-a ţinut tânără, plus faptul că n-am avut copii. N-am fost măritată niciodată. Am fost foarte liberă. 

Alerg de maximum două ori pe săptămână, câte o tură de IOR, care e parcul meu preferat! Acum, de când a început sezonul cald, alerg doar seara.   La început, mi s-a spus: „Dacă ieşi din casă singură, e posibil să fii jefuită“. Uşor, uşor însă, am prins curaj, am început să ies şi datorită alergării şi am văzut că e totul OK.