În caz extrem, un  drum auto la soacră, pentru a-i duce ultima reţetă de pastile pentru una din zecile de boli de care suferă. Iar socrului, un litru (ei, nici chiar aşa!) de vin, tot un medicament de încredere. Recomandat de specialişti. 

Când colegul meu de la Timişoara s-a prezentat, pe la începutul acestui an, la cursul de salturi cu paraşuta de tip ”aripă”, pe aerodromul ”Charlie Bravo”, Arad, instructorul a ridicat din sprâncene şi a întrebat, privind peste umărul acestuia: ”Sunteţi cu cineva?”.

Nu, locotenent-colonel (în, deja, îndelungată rezervă) Gabriel Nicoară, fost ofiţer de cercetare, pensionat extrem de anticipat în anii 90, în urma închiderii porţilor unor unităţi militare din vestul ţării, era cu sine însuşi, îndeplinea condiţiile, mai erau câteva luni până la împlinirea vârstei de 60 de ani, pe care, ce să vezi, voia să o sărbătorească aruncându-se de sus cu ”batista” – paraşuta aripă.

Ultimul salt ca paraşutist militar din perioada ”activă” a fost în 1992, ceea ce, dacă matematica e o ştiinţă exactă, este la 28 de ani distanţă. Şi atunci s-a întâmplat cu paraşuta aceea rotundă, cu care se aruncă din avion aproape orice, de la soldaţi până la tancuri, şi care la noi în ţară are o variantă autohtonă denumită, după simbolul paraşutiştilor militari, generalul Baştan, BG-7.

Ca să fie oamenii de la curs siguri că totul e în regulă, deşi nu depăşea, la acel moment, vârsta maximă limită, l-au trimis să ia o adeverinţă de bună sănătate. Şi, da, a primit una pe care scrie că e ”apt pentru sporturi extreme”.

Adică bun să fie coleg cu muuuuult mai tinerii doritori de salturi cu batista (când am auzit că a început cursul, l-am întrebat dacă mai ştie paşii de ”periniţă”. Oameni răi!), următorul ca vârstă de pe listă având 27 de ani, un  altul de 23 de ani, iar restul, ce să mai zic, pămătufi de 18, 19 ani.

”Băieţi faini”, îmi spune Gabi, la telefon. ”Nu vine oricine la aşa ceva”.

Una peste alta, cu un început de antrenament înainte de pandemie, cu teorie studiată pe grup whatsapp, tot din motive de pandemie, cu navetă de două săptămâni, în faza finală, de la Timişoara la Arad, s-a făcut de 13 salturi cu paraşuta aripă, ”batista”, cum îi spunem noi, colegii lui răutăcioşi.

În special eu, că trebuiau şi răutăţile să aibă un cap.

”Cum te simţi”, l-am întrebat cu o curiozitate rea.

”Stors”, mi-a răspuns. ”Nu m-am mai culcat la 8 seara de dinainte de liceul militar, şi nu am mai făcut naveta la 5 dimineaţa de când eram locotenent.”

Unii colegi spun că ar fi o performanţă să repeţi la trei decenii distanţă saltul cu paraşuta, utilizând un model nou. Şi să o faci la o vârstă când devine dificilă deplasarea la orizontală, ce să mai zic de una care începe la 1200 de metri altitudine, continuă cu câteva minute de plutit, de unul singur, susţinut doar de cei câţiva metri pătraţi de voalura colorata şi se încheie în iarba de pe care roua nu a apucat să se usuce.

Acum vreo patruzeci de ani, eram vreo douăzeci de imberbi cei care doream să devenim cercetaşi militari, încercând de fapt să ne canalizăm un oarecare spirit de independenţă către o specialitate militară mai puţin conformistă.

Între timp au venit revoluţii, s-au întâmplat atâtea, şi de bine şi de rău, dintre noi vreo cinci au adunat, fiecare, câteva sute de salturi cu paraşuta, vreo patru au devenit generali, unul (nu vă spun cine) s-a dus în presa militară şi, după aceea, în diplomaţia militară, ceilalţi au ajuns prin alte diferite alte locuri, până la un moment când a sunat clopoţelul şi gata: ”începând cu data... sunteţi trecut în rezervă conform ordinului ministrului cu nr...”

Probabil, plicul cu înştiinţarea respectivă zace şi acum într-o cutie poştală de la o adresă greşită, destinatarul, la momentul respectiv, locotenent colonelul Gabriel Nicoară, nedorind, nici atunci şi, se pare, nici acum, să confirme noul statut.

 Foto: Arhiva GN

Şi dacă se supără, şi nu apare niciun junghi obraznic, nici la anul.  Ce e mai frumos ca o navetă pe motocicletă Timişoara – Arad, la ora 5 dimineaţa? De-abia mijeşte soarele deasupra aeroportului, ca în filmul acela american, colegii cei foarte tineri îţi spun ”salut”, deşi le vine pe buze orice altceva, iar cârcotaşii, anchilozaţi în reumatisme, alături de care ai devenit ofiţer acum vreo patruzeci de ani, pot să murmure ce doresc.

Răsplata e în tinereţea recâştigată, cu fiecare salt. Hai că sună încurajator!