Vîntu. Oameni ataşaţi

Omul ăsta are un formidabil talent să distrugă lucrurile frumoase pe care pune mâna.

Sorin Ovidiu Vîntu nu e un om rău. Până la un punct, e pâinea lui Dumnezeu. Iar punctul acela e momentul în care între tine şi el apar banii. Bani pe care, întotdeauna, îi pune el. Dacă pui mâna pe ei, eşti terminat, te-a înghiţit abisul la care te uiţi.

L-am avut de trei ori ca patron, de fiecare dată m-a luat „la pachet", niciodată n-am negociat individual cu el. Prima dată s-a întâmplat prin '93. Ne-am trezit cu el la Bacău, venise de la Roman să angajeze „mercenari de presă" (chiar aşa a zis), că tocmai îşi concediase întrega redacţie de la săptămânalul „Romanu' liber". Patru inşi am făcut naveta două luni, răstimp în care nu l-am simţit ca patron de presă. Vroia doar să-i scoatem ziarul şi atât.

Apoi, prin '98, a cumpărat reţeaua de ziare locale „Monitorul", iar eu se întâmpla să fiu la „Monitorul de Bacău". Nici atunci nu l-am simţit ca patron, deşi purtam cumplite războaie locale cu oamenii cu care el îşi consolidase afacerile. Hrebenciuc, Iacobov, Sechelariu - dacă vă mai spun ceva numele astea. Prin 2000 a vândut reţeaua unui tip incredibil de rudimentar, din cauza căruia am şi plecat. Prăbuşirea FNI l-a găsit pe Vîntu fără nicio pavăză mediatică solidă şi se pare nu a uitat niciodată asta.

În 2006, a cumpărat ziarul la care lucram, „Cotidianul", deţinut deja de „Caţavencu". Nici aici nu i-am simţit prezenţa - dar numai pentru că Doru Buşcu, aşa cum rezultă şi din stenograme, a deprins bine meseria de paratrăznet. În 2009, a ucis ziarul tot prin instalarea unui tip încă şi mai rudimentar. Am rezistat doar zece zile şi am plecat iar. Parcă e un făcut: omul ăsta are un formidabil talent să distrugă lucrurile frumoase pe care pune mâna. A făcut-o în cel puţin două rânduri, se pregăteşte pentru al treilea.

Din ce observ de câteva zile, cronica războiului pe care îl poartă a ajuns la fila în care nu-i mai pasă absolut deloc de credibilitatea postului TV pe care îl deţine sau a jurnaliştilor care lucrează acolo. Or, e lucru bine ştiut, credibilitatea este singura avere a unui jurnalist, o avere care se câştigă greu, dar se poate pierde într-o clipă. Şi să nu-şi facă nimeni iluzii: Sorin Ovidiu Vîntu ştie foarte bine asta. Atunci de ce o face?

Să nu-l subestimăm însă pe SOV. Joacă bine şah şi întotdeauna are la îndemână câteva mişcări înainte. Iată ce-i spunea lui Doru Buşcu la începutul acestui an, după ce 14 ziarişti de la „Academia Caţavencu" au demisionat şi şi-au înfiinţat o altă revistă. „Vezi tu, la ăştia 14 care au plecat, trebuia să le ataşezi şi un om de încredere al nostru, să fim şi noi înăuntru, acolo". Iar anul trecut recunoştea public că are „oameni ataşaţi" prin numeroase instituţii ale statului.

În aceste condiţii, putem fi naivi să credem că Sorin Ovidiu Vîntu nu are deja „oameni ataşaţi" prin instituţii de presă credibile sau prin blogosferă? Îi vom vedea, probabil, zilele următoare, dacă nu cumva au şi apărut. V-am avertizat, greu ieşi din abisul ăla, mai bine nu pui mâna pe bani.