Poporul versus betonul: mai avem nevoie şi de iarbă. Raluca Munteanu, arhitect: „Un oraş fără vegetaţie ne face mai agitaţi, mai nervoşi, mai stresaţi“

Publicat: 02.04.2017 06:13

Ultima actualizare: 05.08.2022 15:23

Betonul e stăpân în noul Popeşti Leordeni; Fotografii: Alexandra Şerban

Periferia Capitalei are un inamic care se răspândeşte cu mare viteză, în ritmul dezvoltărilor imobiliare: betonul. În locul fostelor sate şi pepiniere au răsărit complexuri rezidenţiale moderne care nu mai lasă să se întrevadă nici măcar un fir de iarbă. În Popeşti Leordeni, zona rezidenţială cu cea mai mare dezvoltare, numai unele drumuri au rămas de pământ.

Când cobori pentru prima dată din metrou la Dimitrie Leonida şi păşeşti în Popeşti Leordeni, te cuprinde, brusc, un sentiment de uşoară anxietate. Ţi se confirmă bănuiala că suburbiile Bucureştiului nu arată deloc precum cele din filmele americane ori englezeşti. Deloc. Însă priveliştea nu se potriveşte nici cu aşteptările formate cu ochii închişi, dar condimentate cu niscaiva noţiuni româneşti de urbanism. Când ieşi de la metrou la Dimitrie Leonida constaţi că suburbiile bucureştene sunt aproape dezolante, cu clădiri vechi şi noi aruncate alandala, de-a lungul unor şosele aglomerate de maşini parcate pe margine şi pe care se înghesuie pietonii şi maşinile din trafic deopotrivă.

Cu cât înaintezi în interiorul oraşului, înspre zona nouă, modernă, peisajul urban parcă ar fi desenat de un mic Picasso. Apar fracturile de logică – logică urbanistică, s-a mai vorbit din când în când despre asta, despre eşecul dezvoltării periferiei, însă altfel e să-l trăieşti. Iar sentimentul de anxietate devine unul profund când mergi cuminte pe trotuar – vorba vine, căci este şi aceasta o situaţie anapoda, pentru că în Popeşti Leordeni nu prea există trotuare, sau dacă admitem că există, cu toate hibele lor, atunci ele cu siguranţă nu sunt continue, constante – şi te trezeşti cu un jet de apă puternic, coborând abudent pe ţeava de scurgere din balconul unei case. Adică jetul acesta sare la oameni în cap, trecând peste gard. Şi după ce te ştergi la ochi, mai constaţi că mulţi dintre oamenii care vasăzică stau la casă – frumoasă, cu etaj şi tot ce trebuie – au numai o tentativă de curte.

Loc cu verdeaţă
Totuşi, ceva şochează mai mult decât toate celelalte nepotriviri. Acest oraş, care se află de vreo câţiva ani în plin boom de dezvoltare, care găzduieşte zeci de mii de bucureşteni ce şi-au căutat fericirea într-o periferie ce promitea să ofere triada de aur: mai multă linişte, mai multă siguranţă şi un plus de oxigen, departe de vacarmul Capitalei, ei bine, acest oraş este lipsit cu desăvârşire de spaţii verzi publice, de spaţii de recreere, de parcuri de joacă pentru copii, de arbori pe marginea şoselelor, de mici scuaruri cu flori. Nimic din toate acestea. Nu există nici măcar trei copaci care să umbrească o bancă publică. În acest oraş nu există nicio plăcuţă care să atenţioneze trecătorii: „Nu călcaţi iarba“ – a fost eliminată această grijă prin lipsă.

Singurătatea unui copac înconjurat de blocuri

Acest oraş se află sub dictatura betonului. Nu este nicio exagerare aici. De pildă, dacă nu ştii încotro să o iei şi cauţi pe hărţile online ale oraşului un parc, singurele locuri cu verdeaţă mai măricele care apar evidenţiate ca atare sunt următoarele: cimitirul ortodox, cimitirul catolic, cimitirul Leordeni, cimitirul catolic II şi stadionul Inter Gaz, atât.

E drept, mai există ceva mic şi colorat în verde pe harta aceasta. Într-un scuar format de intersecţia a trei străzi e şi un parc pentru copii – ceva comun, cu leagăne, balasoare şi tobogane, împrejmuit de câţiva copaci. Ceva banal. Dar a fost inaugurat cu mare fast, primăria s-a fălit cu realizarea: „Primăria Popeşti-Leordeni a dus la bun sfârşit construcţia, începută cu doar o lună de zile în urmă, a parcului «dintre blocuri» – ce va purta denumirea «Garian Alexandru», erou popeştean care a murit împuşcat în Revoluţia din 1989“, scria „Jurnalul de Ilfov“ în 2015, atunci când a fost inaugurat spaţiul de joacă. Se nasc, de aici, întrebările: întâi, retoric, de ce un loc pentru copii este numit după un erou împuşcat la Revoluţie? Şi de ce atâta agitaţie în jurul unui simplu parc de agrement, care nu se îndepărtează cu nimic de normalitate? La cea de-a doua întrebare răspunde tot „Jurnalul de Ilfov“: „Cu o suprafaţă de peste 6.000 mp, situat în inima localităţii, parcul «Erou Garian Alexandru» este singura zonă din Popeşti Leordeni, cu o astfel de destinaţie, mai mare de 2.000 de mp“. În vara lui 2015, cetăţenii au fost atât de încântaţi de această propunere a edililor, încât au curăţat singuri terenul de gunoaie, coteţe de păsări sau răsaduri.

Nemulţumiri şi iniţiative

Troturarele au fost sparte. În locul lor ce o să apară: copaci sau bălţi?

Lipsa spaţiilor verzi a trezit rapid indignarea cetăţenilor. Dacă atunci când s-au mutat în Popeşti Leordeni vedeau această chestiune ca o problemă ce putea fi rezolvată în viitor, când partea nouă a oraşului începea să prindă mai mult contur, acum deznădejdea s-a amestecat cu revolta. Au început iniţiativele cetăţeneşti: de pildă, un locuitor al oraşului a deschis o petiţie prin care îi cerea primăriei amenajarea unui parc în Noul Popeşti Leordeni. „S-au construit nenumărate blocuri de locuinţe, cu sau fără parcări, suntem zilnic chinuiţi de prezenţa prafului din aer, dar, din nefericire, nu avem un parc amenajat pentru a deveni un cartier civilizat“, scrie în motivaţia petiţiei cetăţeanul cu iniţiativă. Şi încheie cu un îndemn care să trezescă toate conştiinţele: să se facă ceva acum, cât mai sunt libere câteva spaţii, înainte să apară şi acolo alte blocuri şi parcări, înainte ca flagelul betonului să le acapareze. Între timp, şi pe acele câteva spaţii au crescut alte blocuri şi centre comerciale.

Asta e problema, că şi dacă ar vrea edilii să facă parcuri pentru toată lumea, nu prea mai e loc. Oamenii încep să-şi piardă, treptat, speranţa: „Ar fi un teren bun pentru un parc pe Drumul Fermei, dar sigur se vor face blocuri“, comentează un rezident în Popeşti Leordeni într-o discuţie deschisă pe un grup de Facebook. „Sunt multe terenuri goale, însă nu sunt ale primăriei, din cate ştiu eu, ci ale unor persoane fizice, iar primăria nu are suficiente fonduri pentru a achiziţiona astfel de terenuri“, intervine altcineva. „E adevărat, dar unii dezvoltatori încă mai au un drept de veto asupra spaţiului verde. Nu mai zic că primăria nu are interes să se implice. Parc în Popeşti n-o să vedem în veci. Cine ar investi într-un parc care nu aduce profit? Vom trăi în stup“, îi răspunde altul.

Pentru scurte momente de recreere, rezidenţii oraşului trebuie să vină tot în Capitală, de unde tocmai ce fugiseră – Parcul IOR, Parcul „Orăşelul copiilor“ de la Constantin Brâncoveanu şi Parcul Tineretului sunt cele mai accesibile opţiuni, spun că ajung acolo în 10-15 minute cu maşina personală. Problema rămâne însă că zi de zi respiră acelaşi praf de Popeşti.

Acolo unde verde nu e, se face
Nevoia i-a îndemnat pe locuitori să facă un pas mai departe. În faţa unor blocuri au apărut câteva ghivece cu arbuşti sau cu flori, pe gardurile de sârmă a fost pusă iederă şi în mici scuaruri a fost plantat gazon. Fiecare după posibilităţi. Un grup mai radical a pus mâna pe pichamăr şi a spart betonul din faţa blocului, pentru a face loc unor mici alei de flori de-o parte şi de alta a intrării sau pentru a crea un spaţiu suficient cât să planteze un copac. „Cam peste tot e betonat în Popeşti, dar rămâne la alegerea locatarilor dacă sparg şi plantează măcar gazon. Vecinii mei nici măcar o iederă nu vor. Costă 6 lei bucata de 1 metru-1 metru şi jumătate. Şi se răspândeşte repede, ar acoperi gardul sinistru care ne separă de complexul Natalie“, îşi spune oful un cetăţean.

În aşteparea revoluţiei verzi care să pună capăt acestei dictaturi a betoanelor, edilii oraşului le lasă o urmă de speranţă locuitorilor: pe trotuarele şi aşa înguste au fost păstrate din loc în loc câteva găuri, cel mai probabil pentru plante – surpriză, dacă vor fi copaci sau flori. Sau nişte stâlpi de iluminat stradal. Prezentul e gri, dar viitorul e larg deschis pentru Popeşti Leordeni.

Oraşele verzi ale României

Revista presei este un exerciţiu care produce îndeosebi întristare: subiectele legate de spaţiile verzi sunt, în general, legate de corupţie, administrare defectuoasă, panseluţe la suprapreţ, investiţii nejustificate şi multe alte isprăvi din aceeaşi categorie. Totuşi, din când în când, răzbeşte câte-o veste îmbucurătoare, căci în câte-un colţ de Românie, lucrurile par a se mişca în direcţia cea bună. Iată câteva exemple din partea verde a României:

Din 1 aprilie 2017, oraşul Ghimbav din Braşov va intra în era „Reconstrucţiei ecologice“. Acesta e un proiect al primăriei locale care obligă pe oricine construieşte o clădire să planteze un anumit număr de copaci, în funcţie de tipul şi dimensiunea edificiului. Aşadar, Ghimbav poate fi considerat un oraş ecologist cu viziuni progresiste în România.
În luna ianuarie a acestui an, arhitectul octogenar Jan Gehl, renumit pentru a fi modelat cu succes Copenhaga, New York, Sydney şi chiar Moscova, a poposit la Alba Iulia. El a realizat un studiu prin care arată cum ar putea deveni oraşul unul „atractiv pentru locuit în secolul XXI“, pentru a creşte calitatea vieţii. Printre soluţiile propuse se numără: eliminarea unor parcări, transformarea unor artere rutiere în străzi pietonale, crearea de spaţii creative publice, dezvoltarea de piste pentru biciclete, scoaterea unor benzinării în afara oraşului. Alba Iulia are planuri de viitor, rămâne numai să le aplice.
În primăvara anului trecut, cetăţenii din Slobozia s-au mobilizat şi au înfrumuseţat spaţiul verde din faţa blocurilor în care trăiau. Cu puţină imaginaţie şi multă trudă, ei şi-au decorat spaţiul dintre blocuri cu lebede de cauciuc, berze din lut, ciuperci de lemn colorate şi numeroase ghivece cu flori. Unii chiar au amplasat o frumoasă fântână confecţionată din cauciucuri pictate frumos, iar alţii au ascuns printre flori pitici de grădină. Şi în fiecare primăvară cetăţenii din Slobozia ies în grădini şi au grijă de micul lor spaţiu verde.
La Iaşi, din 2016, se aplică o nouă politică: „blocul trebuie să vadă strada şi invers“, după cum au declarat edilii. Concret, aceasta se traduce prin faptul că spaţiile verzi din oraş – parcuri şi esplanade – au intrat în proces de reabilitare, iar zonele dintre blocuri au devenit spaţii verzi, aerisite.
Botoşaniul a fost distins în 2012 drept cel mai verde oraş al României, din categoria oraşelor de mărime medie. În Botoşani se depăşesc normele europene privind suprafaţa de spaţii verzi pe cap de locuitor. Practic, oraşul e înţesat de parcuri şi părculeţe şi găzduieşte şi o mică grădină botanică îngrijită de un iubitor de natură. Comuniunea omului cu natura este atât de strânsă la Botoşani, încât copacii sunt lăsaţi să crească prin mijlocul acoperişurilor clădirilor (foto).

Când se lasă poluarea peste Bucureşti

La o primă vedere, Bucureştiul beneficiază de suficient de multe parcuri şi grădini. Şi fiecare dintre ele are propria atmosferă, propria vibraţie urbană. Cişmigiu e loc de promenadă şi relaxare, Herăstrău – destinaţie bună pentru jogging şi pentru plimbări lungi, iar în Izvor, oamenii se joacă ping-pong şi tenis şi badminton şi baschet şi se plimbă cu bicicletele. Acestea sunt numai trei exemple, dintre cele mai cunoscute. Totuşi, situaţia nu e chiar atât de înfloritoare pe cât pare. Bucureştiul nu se încadrează în limita impusă de Uniunea Europeană privind indicele de spaţiu verde pe cap de locuitor şi este una dintre cele mai poluate capitale europene.

Verde incert
Până acum un an, se credea că Bucureştiul stă bine la capitolul verdeaţă, cu un indice de 23,21 mp pe cap de locuitor. Încă puţin şi putea ajunge la limita minimă recomandată de directivele Uniunii Europene, de 26 mp de spaţiu verde aparţinând domeniului public pe cap de locuitor. Un audit realizat de Curtea de Conturi a demonstrat contrariul. Spaţiile verzi din Bucureşti s-au diminuat continuu, anual, în perioada 2007-2014, arată raportul de audit publicat în ianuarie 2016. „Situaţia este consecinţa lipsei unor strategii şi politici de identificare şi amenajare de suprafeţe noi de spaţii verzi“, continua raportul. În plus, s-a arătat că au fost incluse în Cadastrul verde şi proprietăţi private, precum şi Pădurea Băneasa, într-un efort al Primăriei Generale de a atinge limita impusă de o primă directivă, care cerea ca Bucureştiul să aibă 23 mp de spaţiu verde pe cap de locuitor până în 2013. Astfel că spaţiul a crescut, brusc, de la 12,39 mp/locuitor în 2009, la 23,21 mp/locuitor în 2012. Bucureştiul a continuat să atragă forţă de muncă, astfel că în 2014, la o populaţie de 2,1 milioane de oameni, indicele scăzuse la numai 9,86 mp/locuitor.

În parcul Cişmigiu şi în celelalte parcuri mari din Capitală, vin şi bucureştenii, şi locuitorii din zonele limitrofe

Nu s-a construit, însă, nici măcar un singur parc mare în Capitală în ultimii 27 de ani. Bucureştiul a rămas sub majoritatea capitalelor din Uniunea Europeană la acest capitol, chiar dacă depăşea Parisul şi Madridul. Iar consecinţa a fost semnalată rapid: Capitala României se afla pe locul doi în topul celor mai poluate capitale din UE, fiind întrecută numai de Sofia, arăta un studiu din 2012 al Centrului pentru Politici Durabile Ecopolis.

O viaţă mai bună
Amenajarea de spaţii verzi nu este un moft al lumii moderne, ci o condiţie esenţială a oraşelor în dezvoltare. Agenţiile de mediu internaţionale au atras atenţia că astfel se reduc riscurile ecologice urbane, cu impact negativ imediat asupra viabilităţii şi sustenabilităţii acestora, asupra calităţii vieţii şi a stării de sănătate a populaţiei. Cu alte cuvinte, amenajarea de piste de biciclete pentru transport alternativ, crearea de străzi pietonale, de spaţii de recreere şi creative nu reduce doar poluarea, dar descongestionează oraşul, reduce stresul urban şi contribuie la ridicarea nivelului de trai. Câteva organizaţii neguvernamentale din Bucureşti au reuşit să implementeze proiecte de dezvoltare a regimului de închiriat biciclete şi de educaţie ecologică. Însă situaţia e departe de a fi rezolvată. Modele şi stimulente oferă şi Uniunea Europeană, care acordă anual, din 2010, premiul European Green Capital, câştigat până acum de Stockholm, Copenhaga şi Ljublijana. România încă nu e în cărţi.

INTERVIU Raluca Munteanu, vicepreşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România:

„Un oraş cu spaţii betonate, fără vegetaţie, ne face mai agitaţi, mai nervoşi, mai stresaţi“

Raluca Munteanu (foto) este arhitect implicat în viaţa cetăţii, în buna dezvoltare a Bucureştiului. Este vicepreşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România, organism care a încercat permanent să colaboreze cu autorităţile şi în ceea ce priveşte buna administrare a spaţiilor verzi din Capitală. Am discutat cu Raluca Munteanu despre toate problemele care sufocă Bucureştiul în continuare, dar şi despre soluţiile care s-ar putea găsi pentru a trăi într-un oraş mai verde şi mai sănătos.

„Weekend Adevărul“: Bucureştiul nu corespune normelor europene care cer ca reşedinţele de judeţ să aibă 26 mp de spaţii verzi per cap de locuitor. După anumite calcule, s-a dovedit că deţine doar o suprafaţă medie de 9,86 mp/locuitor, nu 23,21 mp/locuitor aşa cum declarase iniţial.
Raluca Munteanu: Acela a fost un artificiu făcut de Sorin Oprescu, care a introdus în intravilan şi Pădurea Băneasa. Astfel, surpafaţa de spaţii verzi a crescut foarte mult. Şi mai intervine o altă discuţie în legătură cu suprafeţele care încă se consideră spaţii verzi, cum ar fi cimitirele şi pepinierele. PUG-ul, care este încă în vigoare, aşa a încadrat spaţiile verzi. Or, e discutabil cât spaţiu verde e într-un cimitir.

Cât de reală e această problemă a indicelui de spaţiu verde?
Până la urmă, cum sunt clasificate spaţiile verzi e mai puţin important. Problema e calitatea lor. În al doilea rând – modul de folosinţă a lor. Să ai nişte pete frumoase verzi pe un desen nu e acelaşi lucru cu realitatea. La firul ierbii, acele pete verzi sunt fie nişte dale cu găuri, care şi acelea sunt considerate, culmea, tot spaţii verzi, fie un pământ noroios în care nu mai creşte nicio plantă. În realitate, spaţiile verzi nu sunt nici administrate bine şi nici nu sunt folosite cum trebuie.

Unde greşim? Cum ar trebui să fie folosite?
Păi, în primul rând, se pun gărduleţe şi stăm şi ne uităm la ele. Sunt multe locuri care, din motive de igienă şi de întreţinere, sunt restricţionate printr-un gard care limitează accesul inclusiv al celor care locuiesc în preajmă.

Responsabilităţile cetăţeneşti

Noi suntem ţara lui „Nu călcaţi iarba“.
În afară de asta, nu pot să fac mai nimic în acele zone. Nici măcar să strâng gunoaiele. Un exemplu: la mine la bloc există un ţarc – altfel nu ştiu cum să-i spun –, în care unii dintre vecini au frumosul obicei să arunce pe geam gunoaie. Vine cineva, o dată pe an, dacă administratorul face sesizare, să le strângă. În rest, e un spaţiu pe care se chinuie să crească nişte hortensii, un spaţiu care are rol ecologic, adună insecte, păsări, dar, în rest, e plin de gunoaie. E ăsta un spaţiu verde? Nu foloseşte nimănui decât că, dacă ar fi plin de verdeaţă, cineva s-ar bucura măcar estetic de el. Un alt fenomen care s-a întâmplat în zona blocurilor e polistirenizarea. Schelele se pun în zona verde, iar toate granulele de la polistirenul care se lipeşte pe faţada blocurilor rămân pe teren. E un tip de poluare care nu se distruge uşor, rămâne acolo mulţi ani. Şi cred că dincolo de urma de vină pe care o are administraţia, mai vinovaţi sunt cetăţenii. Noi nu ştim să folosim spaţiile verzi.

Ce ar putea să facă cetăţenii?
O puţină educaţie n-ar strica. Să nu mai arunce gunoaiele, de exemplu. Să nu mai parcheze maşinile pe spaţii verzi sau în buza copacului.

Istoria grădinii din faţa blocului

Grădiniţele verzi în faţa blocului au cam fost o regulă în timpul comunismului. Poate fi o soluţie în continuare?
Nu era o regulă. Sunt două tipologii de ţesut, dacă ar fi să-l numim mai grosolan. Este ţesutul istoric, în primul rând. În vremea când Bucureştiul era un sat mai mare, oamenii aveau o parcelă de pământ pe care-şi construiau o casă, iar restul terenului devenea o curte mare, unde făceau agricultură. Încet, curţile s-au restrâns. Strictul necesar pentru circulaţie era pavat, iar restul pământului era lăsat pentru plante şi pomi. În perioada următoare, modernismul, care a început chiar dinainte de război, a apărut un alt tip de locuire – locuirea pe parcelă. O parcelă pe care se construia o clădire mai înaltă cu câteva etaje, cu mai multe apartamente, dar care are şi un mic spaţiu liber, însemnând zona de acces sau de parcare, care avea, la rândul ei, o curticică. Asta era ceva natural. Comunismul a adus conceputul de lipsa proprietăţii, pentru că statul era proprietar pe tot terenul şi făcea ce voia. Gândirea modernistă care a fost asimilată de perioada comunistă spune că împarte foarte funcţional oraşul şi arhiectura: sunt cartiere-dormitor, zone verzi, zone de producţie, de circulaţie. Totul, foarte tranşant. În teorie e frumos, dar în practică, lucrurile sunt mai complexe. Nu poţi să lipeşti o stradă de bloc pentru că e nevoie de o mică zonă de intimitate. Aşa au rămas acele mici zone verzi din jurul blocului care sunt un minim necesar ca să poţi să respiri. Zone, însă, care acum cam dispar.

Betoane fără frontiere

De pildă, în Popeşti Leordeni nu există acest spaţiu verde. Oamenii au început să spargă betonul ca să-şi sădească un copac.
Pentru că au nevoie de un spaţiu-tampon între zona lor intimă şi zona publică. Asta e o problemă a urbanismului şi a arhitecturii post ’89, în care lucrurile s-au dezvoltat haotic şi nu mai există reguli. În regulamentul de urbanism, atunci când cineva vrea să construiască pe un spaţiu, i se spune perimetrul zonei construibile. Doar că acest lucru a ajuns să fie interpretat în sensul că dacă aceea e limita înseamnă că trebuie să mă întind la maximum. Ce rămâne liber pe lângă o clădire e acea zonă pe care, ca arhitect, ar trebui s-o gândesc astfel încât să fie bună şi plăcută pentru cel care va locui acolo. Să ai lumină, vegetaţie, să poţi vedea ceva frumos pe geam, să ai acces, să ai loc pentru maşina de pompieri. E bunul simţ pe care un profesionist îl cunoaşte. Dar, atunci când totul e dus la limită, aceste spaţii-tampon dispar. Şi cetăţeanul care cumpără e vinovat. Pretenţia lui e să fie ieftin, iar ce e dincolo de geam nu-l interesează. Se uită, e resemnat că ce vede pe geam e urât, dar măcar e bine că la el în casă se simte confortabil. Poţi să stai în bula ta, dar până când?

Trebuie să existe o vegetaţie permanentă ca să stabilizeze solul, o reţea de rădăcini, care drenează apa, care împiedică praful să se ridice şi care să încurajeze biodiversitatea. Ne e frică de plante sălbatice. De ce? Avem nevoie de umbră în Bucureşti, de filtre pentru praf, pentru zgomot, pentru poluare. Noi am şi uitat să ne mai uităm la copaci!

S-a construit în ultimii 27 de ani vreun parc mai mare în Bucureşti?
Nu. Ordinul Arhitecţilor din România a început să lanseze această idee. Există câteva tentative şi idei care vin mai mult din partea cetăţenilor şi pe care noi le-am susţinut. De exemplu, un proiect are în vizor Prelungirea Ghencea, în care e o fostă pepinieră care acum e concesionată, dar unde nu se întâmplă nimic. Soluţia a fost ca Primăria să revoce actul de concesiune şi să-l transforme în parc, pentru interesul cartierului care s-a dezvoltat enorm. N-am primit niciun răspuns. O altă situaţie e la parcul Plumbuita, unde s-a retrocedat o bucată mare de teren unui particular. Proprietarul actual e conştient că nu e bine să construiască acolo, deşi are o sumedenie de oferte. A mers la primărie pentru a oferi, contra unui cost real, să i se exproprieze terenul, dar doar în interesul de a extinde parcul. Primăria n-a zis nu, dar ar vrea să-l aibă gratis.

Care sunt efectele negative ale lipsei spaţiilor verzi?
Înseamnă poluare, zgomot foarte mult – or, copacii mai şi absorb din zgomot şi din praf. Psihic ne afectează foarte mult. Un oraş cu spaţii închise, betonate, fără vegetaţie, fără biodiversitate, ne face mai agitaţi, mai nervoşi, mai stresaţi. În plus, temperatura medie a Bucureştiului a crescut semnificativ faţă de zona dimprejur, ceea ce duce la un necesar de răcire – vedem, lumea începe să-şi pună tot mai multe aere condiţionate.

Priveşte copacii

Există vreo „reţetă“ arhitecturală, urbanistică pentru a avea un oraş eco-sustenabil?
Bunul simţ. Există soluţii, nu reţetă. Primul lucru e să iau în considerare nu doar profitul direct al investitorului. Când avem speculă, nu prea avem ce să discutăm. Investitorii vin, proiectează repede şi pleacă. Iar primăria cam sprijină genul acesta de investitori. Şi primăria însăşi face lucruri rapide, de suprafaţă, care pe termen scurt pare că rezolvă ceva. Una dintre problemele spaţiilor verzi e vegetaţia pe care primăria o propune. E vegetaţie care se reînnoieşte periodic – punem panseluţe, scoatem panseluţele, punem lalele, scoatem lalelele. Dar trebuie să existe o vegetaţie permanentă ca să stabilizeze solul, o reţea de rădăcini, care drenează apa, care împiedică praful să se ridice şi care să încurajeze biodiversitatea. Ne e frică de plante sălbatice. De ce? Avem nevoie de umbră în Bucureşti, de filtre pentru praf, pentru zgomot, pentru poluare. Noi am şi uitat să ne mai uităm la copaci!

Ordinul Arhitecţilor din România colaborează cu primăria pe probleme de amenajare urbană?

Noi am făcut anul trecut un raport pentru Bucureşti în care atragem atenţia nu doar pe spaţiile verzi, dar asupra mai multor probleme. Din păcate, porţile la Primăria Bucureşti s-au închis cu 20 de lacăte. Primim nişte semnale de mulţumire, dar nu se răspunde în alt fel, constructiv. Primăria s-a transformat în propriul SRL, îşi face propriile afaceri, nu cred că e preocupată să discute cu profesioniştii.