Războiul mondial dintre noi,  faza pe investitori

În polemica naţională privind Roşia Montană, premierul Victor Ponta a spus o vorbă aparent minoră şi arhicunoscută: în ziua de azi, nu mai există "războaie cu tancuri şi puşti", ci războiul este unul economic. Cred că afirmaţia este cheia înţelegerii multora din lucrurile ce ni se întâmplă în fiecare zi şi, în general, a perspectivei lumii în care trăim.

Când auzi cuvintele de mai sus în gura unui oficial, perspectiva asupra vieţii contemporane se luminează brusc. Ajungi să înţelegi imediat de ce economia, tradusă ca profit, zeul lumii capitaliste, a ajuns să transforme planeta întreagă în halul în care arată: dezechilibre, crize, inegalităţi, nedreptăţi, imoralităţi şi, foarte dureros, o luptă acerbă între noi. Ea izvorăşte, însă, din lupta duhovnicească din noi, o luptă între egoism plus lăcomie, pe de o parte şi echilibru plus cumpătare, pe de altă parte.

Scriptura are un cuvânt scurt şi profund: iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor. Adică dependenţa de cele materiale, exprimate valoric prin bani sau idolatrizarea lor, duce, în toate domeniile, la lupta din şi dintre noi: unii pentru prea-mult, alţii pentru supravieţuire. Asta se întâmplă inclusiv în Biserică, ce nu a fost scutită încă de la începuturi de această ispită: Iuda rămâne prototipul afaceristului care voia să valorifice absolut totul, inclusiv trădarea Domnului către căpetenii. Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi.

Când un oficial de rang înalt îţi spune că, de fapt, războiul economic este unul real, iar noi parcă îl simţim zi de zi, în toate aspectele vieţii noastre, te întrebi dacă mai există salvare din asta, sau eşti condamnat la goana după bani în tot timpul vieţii tale. În fond, parcă simţim asta zi de zi. Ne e frică însă să o recunoaştem,  îngrozindu-ne de perspectiva pe care o descoperim: transformarea civilizaţiei umane în junglă, decăderea sufletească în mercantilism, cu toate urmările lui: servilism, materialism, politicianism, populism şi câte şi mai câte –isme negative.

Salvare există. Ea se numeşte cumpătare, echilibru, limitările la nevoile fireşti necesare. Dar nu cred că acestea vor fi aduse de investitori,  fie şi străini,  ci de aşezarea noastră lăuntrică. Chit că an de an, după comunism, noi am tot aşteptat să vină investitorii. Că, ni se spunea, ei vin cu bani şi ne va fi bine.

Numai că, după afirmaţia domnului prim-ministru, încep să înţeleg că aceştia seamănă mai mult cu nişte băieţi puşi pe profit, iar afacerile lor nu prea sunt binefacerile noastre. Cel mult, poate, binefaceri colaterale: mai un loc de muncă, mai o taxă/impozit încasate la buget. Însă grosul îl iau tot ei. Şi nu prea îl mai întorc societăţii sub formă de beneficii. Că doar investiţia nu-i donaţie, nu?!

Aşa înţeleg de ce, în multe zone economice,  afacerile şi serviciile publice, de Stat sau locale, merg prost, dar când se mută la privat,  merg bine. Aşa înţeleg mai bine de ce există proteste de stradă, greve şi tensiuni sociale crescânde. Aşa realizez că multe din necazurile vieţii nu vin de aiurea, ci îşi au cauza în noi şi în relaţiile depreciate dintre noi. De fapt, cărţile sfinte scriu că sfârşitul va veni când potecile dintre oameni,  semnul dragostei şi al comuniunii,  vor dispare.

Aşa îmi explic frământările din România mea. O Românie globalizată prin lupta dintre oameni.