Pribegi prin ţară şi pe afară

E trist că există oameni supracalificaţi pentru ce poate plăti administraţia românească.

Acum vreo câteva zile am întâlnit nişte muncitori români pe un şantier din Italia. Erau plătiţi cu 4-5 euro pe oră, fără ca munca suplimentară să le fie recunoscută. Îşi suportau singuri cazarea şi masa. Şi totuşi, pentru aceşti 800-1.000 de euro pe lună îi mulţumeau lui Dumnezeu că pot să-şi întreţină familiile în ţară. În restaurantul unui mare hotel din Cipru, trei sferturi dintre cei care serveau erau români. Un tânăr mi-a spus: „Suntem peste 30.000 aici. Avem şi un magazin românesc în Larnaca, luăm mici, sarmale şi murături. Dar tot m-aş întoarce acasă dacă aş avea din ce să trăiesc acolo".

Altădată stăteam pe terasa unui mic bistro dintr-un oraş spaniol. Am auzit ­vorbin­du-se româneşte pe stradă. Oamenii veneau de la biserica catolică, acolo unde duminica se oficia o slujbă ortodoxă. Eram cu un prieten foarte cunoscut şi mulţi au oprit în jurul nostru. Majoritatea, plecaţi de nevoie, spuneau că ­s-ar întoarce acasă. Am întâlnit români în ultimii ani, cei mai mulţi tineri, în America de Sud, în Asia de Sud-Est, Australia, China, Coreea sau Japonia. Un profesor de 30 de ani, care predă istorie la o universitate din Singapore, îmi spunea şi el că ar veni acasă dacă ar fi sigur că poate să-şi împlinească aici pasiunea de cercetător. Fiecăruia dintre cei 100 de tineri care anual pleacă ­să-şi facă masteratul în străinătate cu burse din partea fundaţiei pe care o sponsorizez îi cer să semneze un contract ce prevede ca, după terminarea studiilor, să lucreze cel puţin doi ani în ţară.

La începutul săptămânii m-a vizitat o domnişoară absolventă a unei prestigioase universităţi americane cu specializarea „Relaţii internaţionale - politici energetice". M-a rugat să o sfătuiesc către ce să se îndrepte. M-am blocat. N-am ştiut ce să-i spun. E trist că există oameni supracalificaţi pentru ce poate plăti administraţia românească, iar multinaţionalele de obicei preferă câte un troglodit pe care îl exportă din centrală unui absolvent român cu studii strălucite. Dacă totuşi îl angajează pe acesta, îl trimit prin locuri îndepărtate, unde unul de-al lor nu s-ar duce. Un şef de companie îmi spunea că e mai sănătos aşa pentru că, localnic fiind, şi-ar putea folosi relaţiile în interes personal. E ca şi cum în Anglia ar decide să nu angajeze niciun englez. Se face atâta caz de egalitatea şanselor şi refuzul segregării de orice natură. Aiurea, să fim serioşi!

Şi uite aşa, ar spune un cinic, spaţiul mioritic rămâne cu dealurile, pădurile defrişate, inundaţiile, proştii şi beţivii de prin crâşme. Nu este aşa! Milioane de oameni gospodari vor să fie lăsaţi să-şi vadă de-ale lor, alte milioane s-ar întoarce acasă, dacă aici şi-ar putea găsi rostul. Ei sunt victimele unui sistem etatist imbecil care există doar pentru a se autoîntreţine.

Un politician spunea grav zilele trecute că e neapărat nevoie să schimbăm guvernul pentru a evita un dezastru... şi bla, bla... şi bla, bla. Nu-l bătea nimeni pe umăr să-i spună „alo, domnu', nu guvernul, sistemul trebuie schimbat", ca să nu permită propăşirea în politică a tuturor sforarilor, panglicarilor, găinarilor şi semidocţilor doritori de o carieră uşoară. Pe 9 din 10 români îi doare în spate de politică, doar jumătate dintre ei votează şi atunci este ales mare şef de trib cel care găseşte din patru oameni un prost care să-l creadă. După aceea poate spune orice. Azi una, mâine alta, punem taxe, scoatem taxe, facem sacrificii pentru „nepoţii nepoţilor noştri". Atunci când nu mai ţine, ne ascundem pe după părerile „experţilor". Şi acelea de altfel sunt venite fie din şcoala de gândire a economiei politice socialiste, fie de prin studii făcute prin alte părţi, neurmate de vreo activitate concretă într-o organizaţie dedicată profitului.

Deseori sunt pus în situaţia de a alege între oameni pe care să-i aşez ca manageri într-o afacere sau alta. Între unul care după ce a făcut un master în business îmi arată că a luat note mari la contabilitate şi finanţe, deşi le ura din tot sufletul, şi un altul care în aceeaşi situaţie îmi spune cât de pasionat era de ele, îl aleg întotdeauna pe primul. Iar dintre cei aflaţi în situaţia primului, îl aleg cu siguranţă pe acela cu care pot vorbi şi despre literatură, film, pictură sau câte-n lună şi în stele. Acela are deschiderea de a deveni un lider. Şi dintre aceşti lideri poate se vor găsi vreunii să-şi dorească să facă politică cu sufletul, să adune acasă pribegii.