Cu câteva zile în urmă m-a oprit pe stradă un tânăr. Blugii erau rupţi, purta o geacă de motociclist, părul lung strâns într-un coc la spate, ochelarii erau rotunzi ca ai lui Troţki. Cu convingere revoluţionară mi-a spus: „Sunteţi singurul om de dreapta! Europa e o ficţiune. Să demolăm imperialismul". Vorbea tare. Un domn elegant, în puterea vârstei, tocmai îşi luase ziarul de la chioşcul de alături. S-a întors şi mi-a spus: „Şi când te gândeşti cât ne-am dorit să intrăm..." Un bătrânel ponosit, cu ziarul sub braţ şi o pungă mare de plastic, s-a apropiat să mă scuipe printre proteze. „Minţiţi poporul cu televizorul. Mare om era Antonescu". O bunicuţă cu basma a aruncat şi ea din mers: „Scăpaţi-ne de ăştia, că vin ăia să ne cumpere. Nimic nu mai avem".

I-am întins mâna tânărului. Mi-a strâns-o complice, nefiind atent la ce-i spuneam totodată. „Nu-s de dreapta, sunt pragmatic". Întâmplarea îmi tot revine în minte ca semn al confuziei ce domneşte printre locuitorii ţărişoarei. Între naţional-comunism, luptă de clasă şi exploatare, bătaia din piaţa publică pentru putere, că de idei nu poate fi vorba decât arareori, între „ăştia şi ăia" ne lăsăm purtaţi de întâmplări de aici şi de aiurea. S-a înstăpânit un fel de fatalism furios greu de administrat. Toată lumea e supărată pe toată lumea, adversitatea e duşmănie, dacă nu eşti alb, eşti negru, dacă încerci să fii tu însuţi, eşti bănuit de conspiraţie. Între timp, corabia se scufundă cu căpitanul agăţat de catarg.

Ne amăgim cu cifre meschine, creşterea economică de 0,3% prevesteşte un viitor luminos. Ce dacă au scăzut un pic exporturile? Înainte crescuseră ca Făt-Frumos. Ce dacă economia privată moare de inaniţie din cauza subfinanţării şi noi ne împrumutăm cu peste un miliard de euro pe lună pentru a hrăni un stat îmbuibat şi risipitor? Ce dacă nu-s bani pentru învăţământ şi sănătate? Noi facem reguli în continuare despre cum se împart două paie la trei măgari şi mai rămâne şi de furat. Mai prost este că şi aspiranţii la putere pregătesc aceleaşi reţete. Îmbrăcaţi în vorbe poleite, călare pe nemulţumirea oamenilor, sunt convinşi că se vor descurca. De fapt, şi unii, şi alţii sunt prizonierii birocraţiilor ministeriale şi locale care îşi apără culcuşurile calde. Ca omizile pe crengi, dinastii de funcţionari, părinţi, copii, nepoţi, veri, naşi, fini se caţără unii pe alţii, membri ai unei secte indestructibile.

Criza datoriilor suverane, de fapt a statului social, e chiar aceasta. Birocraţiile scapă de sub control public şi produc norme pentru a-şi justifica existenţa. Politicienilor, şi ei cu libertatea îngrădită de sistem, nu le mai rămâne decât să-şi păcălească alegătorii cu mici ajustări prezentate drept mari realizări.

Bombardaţi cu ştiri ale căror titluri de multe ori nu au legătură cu conţinutul, oamenii nu mai înţeleg nimic. Devin vulnerabili. Lozincile îi cuceresc uşor. „Amintirea gloriei străbune" sau „viaţa bună de altădată" devin motivaţii electorale.

Nici nu ne mai trece prin cap că orice boală poate fi prevenită. Ştim că se apropie un nou cataclism economic cu epicentrul în Europa. Astăzi avem nevoie de politicieni capabili să imagineze o cale proprie de dezvoltare şi să schimbe starea de spirit. Trebuie creat un ansamblu de politici sociale, economice şi de poziţionare internaţională potrivit contextului actual. Din ce în ce mai mulţi sunt aceia care refuză să gândească în termenii unei Europe imperiale. Ideea că având relaţii intime cu licuriciul mare trebuie să ne punem bine şi cu cei mai mici e de-a dreptul perversă. Deocamdată, noi subvenţionăm Europa, şi nu ea ne ajută pe noi. Avem partea noastră de vină. Dar şi regulile sunt făcute în aşa fel încât morcovul să fie greu de atins. După atâtea experienţe nefaste pare că le-ar fi venit mintea la cap. De fapt, am intrat într-o epocă în care funcţionarii Bruxelles-ului îşi dovedesc utilitatea tot mai abitir. Dacă nu schimbăm repede sistemele fiscale şi administrative, nu modificăm paradigma cetăţeanului supus şi a statului stăpânitor şi nu eliberăm energiile antreprenoriale, suntem condamnaţi la sărăcie şi provincialism. Mai rău, ca şi alte ţări ale continentului, putem deveni victimele unor mişcări provocate de criminali ca cel de la Oslo sau de tineri care amestecă nonşalant stânga cu dreapta şi privesc lumea prin ochelarii lui Troţki.

*Acest text a fost publicat în ediţia din 9 septembrie 2011 a ziarului „Adevărul".

Dinu Patriciu este arhitect de profesie şi om de afaceri. Din ianuarie 2009 semnează o rubrică săptămânală în „Adevărul".