Adevărul este că, la noi, s-a dovedit istoric vorbind că minunea n-a prea putut ţine mai mult decât trei zile. Din păcate, acest adevăr tocmai şi de aceea a devenit istoric, pentru că, în atâtea împrejurări ale istoriei noastre, zicerea aceasta a fost şi ea o constantă a psihologiei noastre, la fel de păguboasă precum au fost zicerile nefericite „capul plecat sabia nu-l taie“ sau „să te faci frate cu dracul până treci puntea“.

Aceste ziceri sunt toate din nefericire şi au rămas toate mai mult sau mai puţin constante pentru ceea ce obseva Drăghicescu în lucrarea lui celebră „Din psihologia poporului român“, cu alte cuvinte „scăderi“ ale filozofiei morale a unei societăţi româneşti întregi.

Ne aflăm, aşadar, astăzi încă, pentru că n-au trecut cele trei zile ursite, sub imperiul Apelului ardent pe care ni l-a adresat Papa Francisc în vizita lui, şi ea istorică, aşa cum a fost şi vizita Papei Ioan Paul al II-lea şi, poate, cred eu, mai rezonantă şi mai aproape de realitatea societăţii româneşti de astăzi, venind astfel şi mai deschis şi mai necesar în întâmpinarea acestei realităţi.

Scăderile societăţii noastre din ultimele trei decenii s-au datorat şi s-au accentuat drept consecinţă a şubrezirii tot mai accentuate a armoniei, a fraternităţii, al respectului reciproc în favoarea dezbinării şi discordiei şi duşmăniei şi urii aduse şi ajunse, toate, la o cotă îngrijorătoare şi dramatic păguboase în detrimentul datoriei „mersului împreună“ în folosul interesului general al prosperităţii şi demnităţii şi verticalităţii ţării întregi.

N-au trecut încă cele trei zile din zicerea despre durata unei minuni la noi şi, după o clipă de linişte, părând firească nevoii de reflecţie gravă şi responsabilă a fiecăruia dintre noi, după o clipă numai, au şi apărut semnele, deloc firave, ale unei agitaţii inspirate de o ciudată întoarcere la confruntarea întemeiată pe duşmănie şi iar ură fratricidă şi nu pe armonie şi respectul reciproc.

Ar fi, cred, o mare pierdere pentru noi toţi părăsirea grăbită şi nefericită a vocaţiei identitare a poporului nostru, ctitoria, presupusă şi de Speranţa care a încolţit sub cerul românesc, în cele trei zile ale vizitei papale.

Răgazul păcii, liniştii şi al respectului reciproc, al devotamentului faţă de un comportament social înalt civilizat, aşa cum s-a dovedit răgazul acestei vizite, ar trebui să reprezinte un reper pentru fiecare dintre noi şi pentru fiecare dintre reprezentanţii politicii şi administraţiei care trebuie să facă obrazul ţării, prin acţiunea şi comportamentul lor, respectat în întreaga lume.

Îndemnurile cuprinse în Apelul Papal presupun neapărat recunoaşterea faptului că societatea noastră de astăzi cere ea însăşi chemarea la răspunderea faţă de mersul unitar, împreună, ce exclude confruntarea duşmănoasă, înveninată, orbită de ură şi răfuiala, venind toate să împiedice şi să pericliteze viitorul civilizat al întregii societăţi.