Memoria: de la persoane la instituţii

Plecarea recentă la cele veşnice a admirabilului Romulus Rusan pune în discuţie, măcar şi indirect, problema actorilor politicilor memoriale în România trecută prin experimentul totalitar comunist.

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, Ana Blandiana şi Romulus Rusan au început o muncă extraordinară care avea să se concretizeze în ceea ce astăzi cunoaştem drept Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet. Dificultăţile de etapă au fost nenumărate, ajutorul venind de la donaţiile private şi de la entităţi din străinătate, de pildă de la fundaţii germane. Structurile administraţiei publice locale şi centrale se vor implica abia târziu, cu o sugestivă şi, cred, inevitabilă, întârziere.

Este în firea perioadelor ce urmează traumelor colective ca organismele politice să aibă nevoie de timp pentru a decela între urgenţele cotidiene şi cele profunde, să se confrunte cu propriul lor trecut şi, în cele din urmă, să participe activ la cultura memoriei. Aşa s-a întâmplat şi în ţările europene de după cele două războaie mondiale sau după cele de câştigare a independenţei de către fostele colonii. Aşa s-a întâmplat în America, unde abia acum se muzeifică temeinic trecutul rasist al marii puteri cu impact global.

În cazul post-comunismului, la noi sau în alte părţi, ceea ce a contat a fost angajamentul cu titlu privat al unor contemporani. Ei au realizat primele colecţii de amintiri orale, au adunat mărturiile foştilor deţinuţi politici, au filmat primele documentare şi au ridicat monumente în locuri ale memoriei. Generaţiei care a trecut prin infernul comunist îi datorăm accesul către propria noastră istorie. Următoarea generaţie, din care a făcut parte şi Romulus Rusan, a preluat din mers mandatul, ducându-l, iată, până la capătul propriilor puteri.

La aproape trei decenii de la căderea comunismului este momentul trecerii de la persoane la instituţii. Ministerele, instituţiile publice în general, federaţiile şi asociaţiile profesionale sunt astăzi chemate să îşi cunoască istoria recentă şi, prin această preocupare, să permanentizeze politicile memoriale pe termen lung, dincolo de limitele biografiei unor entuziaşti. Sigur, nu este simplu. Un exemplu recent: TVR marchează 60 de ani, iar problema propriei contribuţii la propagandă şi îndoctrinare apare marginal. Şi totuşi: este un început care merită continuat.