Am urmat apoi „Facultatea de Istorie şi Filosofie” - din acelaşi oraş -, unde situaţia s-a repetat. Dascălii de Ştiinţe sociale erau „eiusdem farinae”. Abia la cursul de „Istoria Filosofiei Universale”, susţinut de marele Profesor D.D.Roşca, am început să pricep câte ceva, şi nu puţin. D.D.Roşca a recurs la o strategie didactică bine gândită. Dânsul pleca de la premisa că şi în Filosofia marxistă (Materialismul dialectic şi istoric) există elemente de gândire corectă, raţionale. Spre exemplu, este adevărat că, în istoria umanităţii, mai întâi se dezvoltă forţele de producţie, iar acestea determină modificarea relaţiilor de producţie, ca şi a celorlalte relaţii sociale. 

Aici apare relaţia dintre infrastructura (tehnico-economică), structura (socială) şi „uriaşa suprastructură spirituală” (culturală). D.D.Roşca reliefa aceste elemente raţionale, dar eluda elementele pe care le considera discutabile sau eronate. Uneori făcea vagi, discrete aluzii la ele, ştiind că toate cursurile sunt sub o atentă urmărire, din partea informatorilor. După pensionare, într-un interviu, cu referinţă la cariera de dascăl, mi-a mărturisit explicit: „Iar în spaţiile spirituale în care, odinioară, Toma din Aquino se plimba cu sandalele lui uşoare, eu a trebuit să intru cu cizma marxistă”.

D.D.Roşca ne solicita lecturi temeinice, iar la seminarii învăţam tehnicile de interpretare a textelor. Interpretarea unui enunţ al lui Parmenide sau Heraclit putea să dureze şi o oră. Cu aceste tehnici, am început să citesc pe cont propriu textele lui Marx şi Engels. Am început cu „Manuscrisele economico-filosofice” (1844), apoi am trecut la „Capitalul”. M-a impresionat profund analiza pe care, în „Manuscrise”, Marx a consacrat-o fenomenului numit „înstrăinare umană”. Prin  orizontul şi adâncimea ei, această analiză este valabilă şi azi, încât ea poate fi citită cu folos de oricare teoretician serios, indiferent de ideologia lui. Numai că cei mai mulţi critici - fie ei inocenţi sau calificaţi - critică înainte de a citi, sau se bazează pe comoditatea lui „din auzite”, care azi se numeşte „pe surse”, acestea fiind anonime sau chiar inexistente, adică imaginate. Aceşti „critici” nu au citit romanul „Moromeţii”, ca să  afle replica exigentă a lui A-lu Parizianu, adică „Pe ce te bazezi!?”
 
Mă limitez aici doar la două informaţii cu caracter de „cheie”, care ne pot orienta în înţelegerea corectă a operei lui Marx. Prima informaţie este folosită şi de Andrei Pleşu în articolul „O statuie bântuie lumea: Karl Marx”. După apariţia unei părţi din opera lui Marx, a apărut şi conceptul de „marxism”, respectiv epitetul „marxist”. Văzând cum este interpretată opera sa, în dialogul cu un contemporan, Marx a formulat enunţul simplu şi clar: „Eu nu sunt marxist”, enunţ pe care Andrei Pleşu îl preia pe cont propriu şi pe care îl preiau şi eu tot aşa. 

A doua informaţie este şi mai elocventă. Potrivit doctrinei sale, noua societate post-capitalistă, sau comunistă, urma să apară în Anglia, ţara capitalistă cea mai avansată în acea vreme. Un alt contemporan prieten l-a întrebat pe Marx dacă noua societate nu ar putea să apară într-o ţară mai puţin dezvoltată, spre exemplu în Rusia. Răspunsul lui Marx este uluitor. El a răspuns că această alternativă istorică nu este exclusă, dar dacă ar fi să fie aşa, atunci lupta de clasă va fi înlocuită cu lupta pentru existenţă, şi toată „porcăria” o va lua de la capăt, adică de la început. 

Ceea ce s-a şi petrecut efectiv, prin „contribuţia creatoare” a lui Vladimir Ilici Lenin (Ulianov). El a venit cu teoria „verigii” celei mai slabe, unde „lanţul capitalismului” se poate rupe. Marx a prevăzut şi această alternativă, dar nu el este vinovat şi responsabil pentru tot ceea ce s-a petrecut în Est, din 1917 până azi. N-am nici un fel de îndoială că, dacă Marx ar fi trăit în perioada în care comunismul a fost instalat în URSS, aşa cum a zis „Eu nu sunt marxist”, ar fi zis, fără nici un fel de echivoc, „Eu nu sunt comunist”, aşa cum nu este nici Andrei Pleşu şi nici eu.

PS: Ca student, ajuns acasă, stau de vorbă cu tata Victor. Vine vorba şi despre comunism, doctrină pe care eu o studiam zelos. Tata mă întreabă: „Măi, băiete, şi cum o să fie comunismul ăsta al vostru !?” Eu îi răspund ca la carte: „Va fi o societate în care toţi oamenii vor fi egali”. După câteva momente de gândire, între ipostaza lui Moromete şi aceea a lui Bulă, tata îmi răspunde: „Să ştii că ai dreptate, într-adevăr, toţi oamenii vor fi egali, adică vor fi egali cu zero”. Tata fusese timp de patru ani prizonier de război în Siberia.