Lifturile Spitalului Universitar
0
Un om de 72 de ani, cu ambele picioare afectate de ulcer varicos, a trebuit să coboare 11 etaje, pe scări, la Spitalul Universitar de Urgenţă din Capitală. După ce a aşteptat mai mult de o jumătate de oră la uşa singurului lift destinat pacienţilor-vizitatori, a renunţat: a pornit-o încet-încet pe scări. Pentru un om în vârstă, care de-abia merge, poate 11 etaje nu sunt prea mult de coborât în cel mai cunoscut spital din România.
Îmi doream să scriu pe acest blog numai despre teatru... Însă sunt nevoită să povestesc o întâmplare, care m-a revoltat teribil. Eram zilele trecute cu tatăl meu, în vârstă de 72 de ani, pentru un eco-doppler la membrele inferioare (o ecografie la picioare) la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti. Tatăl meu, suferind de ulcer varicos, a avut un accident, în urma căruia putea să-şi piardă viaţa în urmă cu ceva vreme.
L-am programat telefonic pentru ecografia respectivă la Spitalul Universitar. Am fost informată că procedura costă 200 de lei, însă pentru că un medic specialist ne-a recomandat-o, am hotărât să o facem.
O fatidică zi de marţi
Iată-ne aşadar la Spitalul Universitar: într-o fatidică zi de marţi, 19 februarie, ora 12.00, la secţia ambulatoriu. Am platit investigaţia şi am început să aşteptăm...să tot aşteptăm...
Priveam la coridorul sordid, la vopseaua sărită de pe uşile cabinetelor, la feţele acre ale asistentelor. M-a cuprins un sentiment de amărăciune, un déjà vu dureros ... Vrând-nevrând am început să rememorez secvenţele din Moartea domnului Lăzărescu, filmul lui Cristi Puiu. Doamne, nimic nu s-a schimbat în spitalele noastre, m-am gândit, din anul 2005, de când a fost făcut filmul. M-am întrebat de ce Sorin Oprescu a făcut atâta tam-tam din modernizarea instituţiei pe care a condus-o atâţia ani. Universitar-ul nu mi s-a părut, realmente, cu nimic schimbat faţă de celelalte spitale de stat din România - aceeaşi atmosfera grea, irespirabilă se regăseşte peste tot.
Am aşteptat o jumătate de oră, o oră, o oră şi jumătate... Trebuia să ajung la redacţie, însă mi-am propus să rămân calmă şi să aştept ca tatăl meu să facă ecografia de care avea nevoie.
La ora 13.45 – doctoriţa Roxana Darabont, cea care trebuia să facă eco-doppler-ul, nu era de găsit la telefon, după cum ne-a informat asistenta de la ambulatoriu. În sfârşit, la ora 14.00 – aşadar, la două ore distanţă faţă de ora programată - am fost informaţi că putem urca la ea, la etajul 11, la cabinetul 21.
Am revenit în holul mare al spitalului. Pe de-o parte şi de alta, o sumedenie de lifturi, ale căror uşi nu se deschideau niciodată decât pentru vreun domn sau vreo doamna doctor sau asistentă.
După un sfert de oră de aşteptat la liftul vizitatorilor, am intrat în primul lift ale cărui uşi ni s-au deschis în faţă. Alături de noi, se aflau alte două persoane. O doamna în halat, probabil, o asistentă sau infirmieră, care stătea cu spatele la noi în lift, mi-a semnalat deranjată, pe un ton arogant, că nu aveam voie să urcăm alături de ei, pentru că nu eram cadre medicale. "Numai personalul din spital are voie să meargă cu acest lift. Nu vedeţi că nu aveţi cartelă?", m-a apostrofat ea. Până la urmă, în ciuda bodogănelii, am fost lăsaţi la etajul 11.
Muritori de rând. Dincolo de VIP area
Sus, ne-am învârtit pe alte coridoare. Cu greu am găsit cabinetul 21. Doctoriţa mult-aşteptată a primit însă alt pacient înaintea noastră, aşa că am mai aşteptat o altă jumătate de oră la uşa cabinetului ei.
Am avut din nou timp berechet să admir şi nemărginirea holulului de la etajul 11. Capătul coridorului se închidea cu o uşă de sticlă, pe care scria VIP area.
Oare tot coşmarul se încheie după această uşă? Mira-m-aş...Mi-a venit în minte şi dantescul: "Abandon hope all ye who enter here...", la VIP area sau dincolo de ea.
Plătisem 200 de lei şi nici după două ore de la programare nu intrasem la consultaţie. Eram în zona muritorilor de rând, adică a bătăii de joc din sistemul nostru sanitar.
În sfâşit, la 14.30, ni s-a permis să intrăm. Doctoriţa s-a mai întrerupt de două ori în timpul ecografiei, ocupată să dea nişte telefoane. A sunat la nu ştiu ce interioare şi a cerut să fie trimisă la ea soacra nu ştiu cărui conferenţiar.
M-am abţinut să nu izbucnesc. I-am cerut politicos nişte detalii despre problema medicală a tătălui meu. Mi-a dat explicaţiile vizibil iritată. Recunosc că sunt un neofit în medicină vasculară, dar speram ca în urma consultaţiei să înţeleg măcar care sunt următorii paşi pe care trebuie să-i urmăm în tratament. M-a lămurit până la urmă de bine, de rău. Ne-a recomandat, evident, şi o firmă de la care să cumpărăm nişte ciorapi comprensivi.
Am ieşit de la doamna doctor după un sfert de oră. De astă dată ne-am dus şi am aşteptat cuminţi la liftul pacienţilor-vizitatori. Priveam cu jind la uşile numeroaselor lifturi aşezate pe de-o parte şi de alta a holului. Unele nu se deschideau deloc, mi-au dat senzaţia că sunt blocate sau mai deloc folosite. Altele s-au deschis numai pentru cadrele medicale, răsărite ici şi colo, întotdeauna grăbite, cu cartela agăţată la gât. Nu am îndrăznit să mai deranjăm pe nimeni, nimeni nu s-a oferit să ne ajute...
Am aşteptat disperaţi un lift care nu mai venea... Am stat în faţa uşii vreun sfert de oră. Apoi încă un sfert de oră. De două ori, s-a oprit liftul la etajul al 11-lea. S-a oprit ca să plece mai departe. Fără noi. Liftiera ne-a zis că nu mai e loc..."Io nici am avut când să merg la toaletă de dimineaţă, asta e situaţia, e prea aglomerat...Vin să vă iau data viitoare...".
Obosit, tatăl meu a renunţat să mai aştepte. "Simona, hai, pe scări". Susţinându-l de braţ, am început să coborâm încet-încet nu mai puţin de 11 etaje.
Se încarcă comentariile...
