După numai o secundă mi-am dat seama că George Pruteanu nu mai este printre noi. Iar acolo unde este nu poate răspunde la telefon.

Cu delicateţea lor caracteristică, adversarii mei literari îmi vor spune: dacă ţi-e dor, du-te la el!  Aproape că m-aş duce tocmai pentru că el nu făcea astfel de glume. Avea un umor nebun, dar un umor binevoitor, nu râdea de cei din jur, ci râdea împreună cu ei. Ne potriveam în privinţa asta, pentru că şi eu prefer să râd de ceva, nu de cineva.

Am să povestesc una dintre numeroasele întâmplări cu el pe care le am în memorie. Totul a început cu un telefon pe care i l-am dat într-o noapte, pe vremea când putea să ridice receptorul şi să-mi răspundă.

Mi-a aduc aminte exact ora: 23 şi 20 de minute. Mi-o aduc aminte pentru că m-am uitat la ceas înainte de a-l suna. Mă întrebam dacă nu cumva se culcase, mi-ar fi părut rău să-l deranjez.

Lucrurile s-au petrecut aşa: eram cu Domniţa acasă la Maria Marian (proprietara Editurii Universal Dalsi), care îşi sărbătorea ziua de naştere. George Grigoriu, soţul ei, a adus în discuţie cuceritoarea emisiune Doar o vorbă să-ţi mai spun. Dintr-o dată ni s-a făcut dor, tuturor celor prezenţi, de George Pruteanu şi ne-a părut rău că nimeni dintre noi nu avusese iniţiativa să-l invite. Eu – pentru că nu eram gazdă şi nu aveam dreptul moral să invit, Maria Marian – pentru că faima personajului o intimida şi, nefiind cu el în relaţii destul de apropiate, nu îndrăznise să-i telefoneze. Şi aşa mai departe.

Mie, în special, George îmi lipsea foarte mult, aş fi vrut să fac împreună cu el, ca şi altădată, în alte împrejurări, o beţie de râs. M-am gândit să-l chem atunci, pe loc, oricât de târziu era. „Chiar dacă nu doarme – m-a prevenit cineva – o să-i vină greu să se îmbrace la ora asta, să se suie în maşină...” În plus, George locuia foarte departe de casa în care ne aflam. Şi totuşi, totuşi, dintr-o dorinţă intensă de a-l vedea, care a învins raţionamentele, l-am sunat. Mi-a răspuns binevoitoarea lui soţie Nina (singura femeie din vremea noastră a cărei zvelteţe i-ar permite oricând să îmbrace rochiile unei prinţese din secolul XV). I-am explicat despre ce vorba, ea mi l-a dat pe George şi, după un dialog de treizeci de secunde, am închis victorios telefonul, anunţând asistenţa:

– Vine! Vine!

Iar în scurtă vreme George chiar a venit. A intrat în casă, însoţit de Nina, la câteva minute înainte de miezul nopţii, în timp ce eu, simulând deznădejdea, recitam o poezie de George Coşbuc, în care există versul „Şi George nu mai vine...”

Imediat s-a declanşat beţia de râs la care visasem. George era într-o formă de zile mari. Nici eu nu duceam lipsă de umor şi ne-am angajat amândoi într-un schimb de replici hazoase care îi făceau pe cei din jur să râdă cu lacrimi. De altfel, râdeam şi noi, de propriile noastre glume. Exemplul nostru a devenit contagios, astfel încât şi ceilalţi au devenit mai inspiraţi decât de obicei.

Momentul culminant a fost acela în care eu şi George am dansat ceardaş. Era exact perioada în care George se războia cu pretenţia abuzivă a ungurilor din România de a se scoate din şcolile lor limba română (astfel încât fusese etichetat pe nedrept ca antimaghiar). Am dansat, deci, ceardaş, George cânta cântecul de care aveam nevoie într-o limbă maghiară simulată, iar eu îl învârteam prin cameră cu mult temperament, dărâmând scaune şi provocând explozii de râs (vai de bieţii vecini ai doamnei Marian!).

Istoviţi, ne-am trântit apoi în fotolii. Deşi masa era plină de bunătăţi, George a exclamat:

– S-o fi găsind ceva de mâncare prin casa asta?

– Da, gulaş! i-am răspuns eu, ceea ce a provocat o nouă explozie de râs.