Jack Spintecătorul de dreapta a câştigat prima rundă în faţa eroului duioşiei naţionale de stânga

Vai, în al nostru ţinut, duioşia şi ucigaşul resentiment au ajuns să se înfrunte la sânge. Amândouă stările naţionale s-au infiltrat în politică şi ies pe rând, din câte un loc necurat, lucrând ziua şi noaptea împotriva oamenilor.

Cu câteva zile în urmă, duioşia n-a mai rezistat. Fiind pedepsită cât de cât de Înalta Curte, a încercat să se sinucidă la televiziune.

Fiecare din acest sentiment naţional şi-a ales din timp câte un reprezentant pe măsură. Duioşia, căci ea a fost la început, după 1989, a nimerit un bărbat matur. Era, fireşte, de stânga. Şi pentru că avea în jur multe băbuţe comuniste, i s-a spus mai târziu Bunicuţa. Pe vremea lui, în toate palatele din România, apărea când şi când câte un loc necurat din care ţâşneau necazurile cetăţenilor liberi. Bunicuţa, fiind comunistă, ca să prindă puteri, ura mistic - sau o făcea din rărunchi - marile proprietăţi capitaliste, pline de asemenea duşmănoase fantome. În fiecare palat, există de atunci o gaură neagră de beci în paragină, o uşă secretă, care se bălăngăne singură sau doar un dulap descleiat, care scârţâie jalnic. De acolo a ieşit şi El, fiul Bunicuţei. Adică fiul spiritual. Şi fiindcă i-a fost rezervată duioşia - ca şi arta vieţii rafinate -, era de-o frumuseţe necurată.

Celuilalt, ca să anticipez, care-i purta în politică sâmbetele, fiind un erou plin de resentiment, i-au rămas ţigările, femeile şi votca. Era plin-plin de-un fluid negru. Fireşte, mental, psihologic. Părea un rechin care circula ucigaş, nevrotic în encefal, pe lângă un vapor scufundat occipital. În acest timp, Bunicuţa, fiind la al doilea mandat prezidenţial, bea pe ascuns vitriol. Asta ca să poată urî fizic. Când ura, prindea puteri. Nu credea deloc în stări mistice. Trebuia să menţină cineva comunismul în politică. De aceea bea vitriol roşu doar dimineaţa, din vârful buzelor. Gura bătrână, obişnuită cu discursurile, era acum rotundă şi tăcută. Se închidea şi se deschidea ca gura uscată a unui peşte fără apă. Alţii spuneau că semăna în a ei perfecţiune, rotundă, pustie, udată de câte un păhăruţ de vitriol, cu un cur rotund de găină. - Mătuşa Tamara e-o amatoare pe lângă mine!, striga veselă Bunicuţa, când era singură. - E o hoaţă, o oportunistă! Bunicuţa comunistă, cum sunt eu, îi pursânge. Ea naşte când vrea şi mult resentiment foarte dulce.

Ce glezne, ce picioruşe avusese fiul Bunicuţei, eroul duioşiei naţionale, la naştere! Nu era deloc plebeu ăsta. Drept internaţional a cerut de la început, nu un drept de-al nostru. Era ciudat să-l vezi închis într-un dulap necurat al câte unui palat nou-nouţ, când ajunsese în opoziţie. Îşi înălţase singur, între timp, un palat nou. Acolo se arăta în ciubote vânătoreşti, cu şubă pe măsură şi un puşcoi în diagonală în mână. Îi plăcea vânătoarea comunistă. Iar poza de vânător duois îi gâdila pielea unui trup nevăzut şi sensibil. Cum care trup? Cel dinăuntru, veşnic proaspăt, cel din imaginarul bogat al liderului politic. Hai că l-am aproximat, cât de cât. Când mergea la vânătoare, apărat de gonaci, se strecura în aste ustensile ale sălbăticiei noastre. Repede-repede, însă, se retrăgea în câte-un dulap care-i ieşea în cale. Era tare fricos. Acolo, în întuneric, făcea botic şi vorbea numai cu Tamara. Mătuşa Tamara era, de fapt, o babă închipuită care fura tot ce-i plăcea lui. Turme de capre, de bovine, câte o fermă dezafectată, spălată cu alcool şi modernă, toate au dispărut necurat acolo. Sau câte o casă, într-un stil exotic, ce se iţea păcătoasă şi rafinată, de sub câte un văl ilegitim, pe străduţă dosnică. El avea păr alb la maturitate, dar şi o mulţime de capricii sub pielea grăsuţă şi galbenă. Suferise mult, căci se afla în opoziţie. Se îngrăşa mereu, fiind prea plin de duioşie. Ziua, când ieşea fără frică din dulap, privea cu melancolie pe fereastră. Dulapul era din China. Iar fereastra din bucătărie, a celor de stânga, pensionaţi prea devreme. Începea să-i cunoască prea mult pe vecini de-acuma. De fapt, toţi, când ajungeau să se ştie bine, se urau groaznic. Ăsta nu mai vrea să fie odată în politică?, îşi şopteau răutăcios vecinii. Doar el mai poate să oprească tăierea pensiilor noastre speciale, a bonurilor de trezorerie pentru vacanţele extraordinare. Cum care trezorerie, cum care vacanţe? Numai ale noastre, ale celor din nomenclatură! În SUA, în Spania sau în Turcia, vrem să ne ducem. De data asta eroul duioşiei devenea, pentru vecinii lui, un Hamlet puternic, iar ceilalţi, din blocul special - un palat, ce vreţi! -, câte o Ofelie, de o sinucigaşă slăbiciune şi duioşie. Purtau blugi zmeurii pensionarii aceia prin curtea lor interioară. Ieşiseră toţi la pensie fix la 40 de ani. Ăsta da partid de stânga! Era de-al nostru. În cărţile de muncă comuniste şi maronii, stătea scris cu litere de-o şchioapă - muncă agentură, total 60 de ani, doar stres psihologic.

Resentimentul naţional, dereglat, nebun, asimetric, care nu mai putea fi captat în alt fel, şi-a găsit şi el un erou pe măsură. Acum se afla la Palatul prezidenţial. Era Jack Spintecătorul de dreapta. Îi plăcea SUA şi avea o eşarfă blondă peste ochiul drept. Toată aparatura de ascultare de la Palat, fiind sovietică, fâsâia, cârâia, mirosea urât. Funcţiona ziua şi noaptea. Mereu câte un omuleţ de-al lui scotea capul chel dintr-un dulap descleiat şi striga: - Unde sunt surorile voastre brunete? Le striga ironic tipelor blonde din jurul lui Jack. Vezi, au dispărut toate brunetele pentru totdeauna! Asta-i ţara blondelor, să ştiţi, nu a Bunicuţelor comuniste grizonate şi a fiilor lor prea duioşi.

Vai, în fiecare dimineaţă, când eroul duioşiei avea somnul cel mai dulce, scârţâia uşa acelui dulap. Era în opoziţie şi-i era tare frică. Ieşea mai întâi un ochi plin de resentiment. Apoi Jack cu totul, scoţându-şi eşarfa. Eşarfa o am de la blondele mele!, striga fericit. Ele sunt la Parlament, în ministere, peste tot. Ţi-am înconjurat casa! Porcuşorii roz cu papion şi foarte citiţi îţi vor îngropa istoria. Ei urăsc duioşia românilor. Celălalt ochi, când i-l arăta, părea tare obosit. Depunea în faţa lui chiar lacrimi preţioase ale milei. Doar acest ochi ascuns era duios. Se tocise de la atâtea priviri prin crăpături. I se înroşea retina când trăgea intens cu urechea. Asculta cel mai bine  din întuneric. Îi plăcea să se ascundă, ca şi eroului duioşiei, într-un dulap. Folosea de acolo toată aparatura, pe care o adusese acum din SUA. Pe toţi din România îi simţea cum îi calcă prea apăsat scăriţa din ureche, cum îi zdruncină nervul optic. Pe toţi îi ura, de fapt. În fiecare dimineaţă, se rostogolea din câte un dulap pe covor, în fiecare apartament. Şi-i speria groaznic. - Staţi aşa! Hai să furăm şi să bem împreună! Forţa apoi viclean şi  mai tare nota. Spunea că fură în Pipera, la Constanţa. Fura în Malvine şi în Cipru, ca toţi capitaliştii, aflaţi pe picior mare. Minţea de acuma. Până la urmă, nu fură decât o casă şi o vilă obişnuită în Pipera. Atunci i-a spus răspicat eroului duioşiei: Uite cine fură - tu! Te-am prins! Habar n-ai ce puşcărie mică ţi se pregăteşte. Eu nu mă ocup decât de judecători. Ei sunt supremii! Dar n-a fost chiar aşa. Lui Jack îi plăcea să se joace cu flecuşteţe periculoase. O lungea aşa cu poliţiştii, cu procurorii, apoi cu magistraţii. Pe cei intransigenţi, bătrâni şi senili, îi decora periodic. Apoi îi speria cu tăierea pensiilor. Procesul a fost lungit peste măsură.

Marii Judecători ai Curţii Supreme, înveliţi în pieliţe bătrâne şi obiele, n-au mai rezistat stresului şi depresiunii. L-au condamnat la doi ani cu executare. Eroul duioşiei ieşi din dulap, căută un pistol cât mai mare şi se împuşcă frumos la televiziune. În sfârşit, eroul duioşiei naţionale din România s-a sinucis pentru câteva secunde, a scris presa internaţională. Medicii s-au muncit mult să-i scoată din gât gloanţele de lână. Bineînnţeles că duioşia nu a murit, ci va fi mai puternică de-acuma.