Fals jurnal de ieri şi de azi: Un mare reformator al societăţii româneşti faţă cu timpul nostru urât uitător

Ar fi trebuit să scriu: faţă cu noi urât uitători, nevrednici uitători, dezamăgitori uitători, în sfârşit nemernici şi îngrijorător urât uitători!

La 17 decembrie al acestui an pe care ne pregătim să-l petrecem pe „ultimile lui zile’’, într-o linişte tulburătoare a ignoranţei şi ignorării naţionale s-au împlinit 100 de ani de la intrarea în nefiinţă şi definitiv în istoria pe care avem datoria să o recuperăm, a lui Spiru Haret, unul dintre cei mai de seamă reformatori şi întemeietori ai Ţării Româneşti moderne şi deopotrivă mare om de ştiinţă, mare profesor la catedră ,,până în ultima clipă a vieţii’’, mare, inegalabil organizator al învăţământului românesc, învăţământ pe care îl chinuim noi astăzi fără nici un spor, mare patriot în înţelesul superior de părtaş al propăşirii societăţii, adevărat Apostol al cauzei româneşti, cauză de care ne e, se pare, nouă, tot astăzi, ruşine să mai vorbim, convinşi că nu ne putem justifica mai bine decât prin umilitoarea doctrină a ,,capului plecat pe care sabia nu-l taie’’.

Cu doi miniştri plini, nu delegaţi, la cârma învăţământului şi cercetării am putea drege acum busuiocul şi mă ambiţionez să sper în această dregere ca un prim semnal al unui început de drum lucid, responsabil, profesionist slujitor al procesului de reformare autentică şi nu electorală a întregii noastre societăţi victimă nefericită, de două decenii şi mai bine, a globalizării viziunii politicianiste jenant şi ,,curat electorale’’, care ne guvernează caragialeşte şi iar curat păgubitor.

Dar să mă întorc la Spiru Haret care şi el, bietul, înainte de a fi onorat şi ,,exploatat’’ inspirat în favoarea renaşterii aşteptate a spiritualităţii naţionale a avut parte de ştirbirea memoriei ca absolut toţi înaintaşii noştri ale căror statui au fost jupuite de bronzul înaltei lor autorităţi morale de căuzaşi ai progresului.

Întoarcerea oficială la Spiru Haret, azi, ar avea meritul de a repune în drepturi o mare tradiţie de la care să ne revendicăm în actul de reparare a unor ignorări pe care nu le putem considera fortuite, oricât am dori să fim de calculat şi diplomatic iertători, mereu tot dând de la noi prin gesturi de o generozitate falsă când de fapt ea este trădătoare a interesului naţional.

Împlinirea veacului de când a incetat să bată inima covârşitoarei personalităţi a lui Spiru Haret ar fi, apoi, un prilej de revedere angajată a contribuţiei ştiinţei şi autorităţii noastre academice, la rândul ei ignorată suveran de ignoranţi care taie sprijinul acestori instrumente, ca să mă exprim vulgar, hotărâtoare prin activitatea şi acţiunea lor pentru orice program politic de guvernare responsabilă. Să ne mai mirăm când Academii de profil sunt reduse la rolul unor cuminţi ONG-uri de familie, când nu există un ,,Premiu naţional Spiru Haret’’ acordat în învăţământ într-o ţară în care s-a trăit, în şcoală, într-un cult religios al reformatorului Spiru Haret, când învăţătorimea de ţară fusese educată în spiritul filosofiei haretiene de devotament nu numai faţă de şcoala ţărănească dar faţă de civilizaţia întreagă rurală?

Mi-aş fi dorit o tabletă mai veselă la acest sfârşit de an şi cu atât mai mult cu cât, aflat la Slătioara, un sat de poveste în iarna asta în Oltenia de sub munte, un sat care s-a bucurat prin învăţătorii lui de demult de lumina haretismului, am avut răgazul de a-mi aminti acei învăţători pomeniţi care nici ei nu mai sunt, cum nu mai sunt ţăranii pe care i-am iubit eu şi despre care am scris şi care s-au stins cum se stinge ultima vibraţie a unui dangăt de clopot de bronz.

Mă încurajez, însă, că intrând în ianuarie, atât de curând, mă voi apropia ca noi toţi de cuceritoarea, de tulburătoarea clipă a înfiripării primăverii.

Oricât va mai ninge, va mai viscoli, va mai troieni, tot spre primăvară ne ducem începând din a doua zi a Anului Nou!

P.S.: Am văzut cum imediat după şedinţa de Guvern de joi, diverşi miniştri şi-au şi ocupat locurile dinainte de comentatori ai evenimentelor ca într-o nouă campanie electorală care n-avea nici o legătură cu slujba pe care o aveau acum.

Nici n-apucaseră bine, mă gândeam, să descopere intrările şi ieşirile din minister măcar, că şi redeveniseră colegi de platou cu comentatorii de profesie. Nici n-apucaseră, mă gândeam, să răsfoiască fişa postului lor, statutul instituţiei, regulamentul de ordine interioară, posibilul program la care era de bănuit că se gândiseră îşi şi ocupaseră guralivi locul pe fotoliile show-urilor tv. În naivitatea mea mă gândeam că un ministru, măcar în primele luni de guvernare, apare mai rar la televiziune fiindcă nu se poate dezlipi de biroul de lucru şi uită elegant că jurnalistica, gen de comunicare, este altceva decât transparenţa activităţii ministeriale.

Mi-aş dori, în sfârşit, miniştri care atunci când apar la televiziune sau vorbesc la televiziune sau la radio sau în paginile gazetelor să vorbească mai ales despre ce au de făcut ei şi mai ales despre ce au făcut.

Guraliva prestaţie a românului ajuns politician ar trebui să-i părăsească, iar ei să adopte aristocraţia dialogului lucid, responsabil, angajat cu privire la ce se pricep ei mai bine şi pentru care sunt plătiţi.

Ne-au fost destule două rânduri de alegeri şi un referendum într-un biet singur an!