Două sărbători învestite, dacă le-am fi întâmpinat cum se cuvenea, şi cu harul de a face să se risipească zgomotul asurzitor şi obscen al ,,evenimentelor’’ în stare să copleşească şi să sugrume de la o vreme suflarea românească întreagă peste care s-a lăţit şi mahalaua pestilenţială, întreţinută, nu e de mirare, intenţionat, ca să abată atenţia de la cauzele mizeriei morale definitorie, din nefericire, pentru societatea noastră de azi.

Iată de ce mă şi opresc asupra lor, pentru că îmi apar atât de nobile, de curate, de dătătoare de încredere în viaţă şi în noi înşine.

Aşadar, la şaptesprezece ianuarie, ieri, a împlinit 89 de ani Radu Theodoru un scriitor de romane istorice, romane politice, autor de studii de istorie, de studii de cercetare politică şi socială, de monografii dedicate unor împrejurări istorice hotărâtoare pentru destinul naţiunii noastre, memorii, însemnări cuceritoare de călătorie, pagini tulburătoare inspirate din experienţa tragică a ultimului război mondial, în sfârşit cărţi adresate tinerei generaţii, pasiunii ei pentru aventură şi arta curajului în situaţii limită.

Între acestea toate un loc important îl ocupă tetralogia închinată lui Mihai Viteazul căruia i-a dedicat şi un scenariu de film remarcabil care a inspirat şi primul nostru mare serial de televiziune. La sfârşitul celui de al doilea război mondial scriitorul Radu Theodoru, tânăr ofiţer – acum general de flotilă aeriană, veteran de război - a fost pilot pe avioane de vânătoare şi bombardament şi s-a distins şi prin fapte de arme pe fronturile româneşti din răsărit şi apus.

Spiritul aventurii nu l-a părăsit niciodată şi astfel scriitorul ne-a apărut, la mijlocul anilor ’80 şi drept un veritabil lup de mare: şi-a construit, în admiraţia generală pentru pitorescul întreprinderii, o ambarcaţiune maritimă în curtea casei lui de la ţară unde stă şi azi, la Grădiştea pe Argeş, la 30 de km de Bucureşti şi cu acest vas, botezat ,,Hai-Hui’’, a făcut şi înconjurul lumii! Nu mai vorbesc de patima vânătorii care l-a impus printre marii vănători români scriitori. Ei bine, şi azi, la 89 de ani, stă singur cea mai mare parte a anului, la ţară, la Grădiştea pe Argeş şi scrie. Proiectele lui sunt în floare, o fibră puternică îl ţine cu o înfăţişare sportivă, aşteptând nerăbdător venirea primăverii ca să reia plimbările cu avioane mici, cu doi pasageri, şi cu delta-planul.

Vizitându-l chiar de ziua lui, joi 17 ianuarie, la Grădiştea pe Argeş, n-am putut, totuşi, să nu rămân perplex când, la intrarea în Grădiştea, un ţăran cunoscut mi-a spus firesc: ,,Acum a trecut pe aici, pe bicicletă şi domnul Radu, în drum spre brutărie!’’

- Dragă!, zice el, întâmpinându-mă, să nu mai lipseşti de la vânătoare primăvara asta, că mă supăr.

  • Nu prea cred, mă apăr eu, am ajuns să mă ţin de baston.

  • Vezi de treabă, dragă, mai avem multe vânători de făcut. Termin şi eu romanul ăsta, la sfârşitul căruia am şi ajuns, şi vreau să fac o pauză şi să ne dedicăm toată primăvara asta vânătorii. Pe urmă ne aşezăm iar la scris.

Stăm faţă în faţă, la o măsuţă dreptunghiulară pe care ne aşteaptă două păhărele cu vin ca sângele, făcut de el toamna care abia a trecut, şi-mi dau seama că nu voi putea să-l conving să dialogăm ca ,,doi bărbaţi mai în vârstă’’.

  • Mai e până atunci!, râde el, şi sunt uimit să constat cât de tineri sunt ochii lui, cât de tânăr şi bărbătesc e chipul lui, cât de puternic e şi glasul lui şi cum râde ca un adolescent care se alintă şi ce poftă de viaţă are. La optzeci şi nouă de ani. Şi câte proiecte!...

Însă la noi nu mai interesează de mult viaţa unui om important, la noi la modă e violul sau ,,măcar’’ agresiunea sexuală, acum consacrată pe categorii sociale: în poliţie, în…, în…, în…

Pe cine mai interesează modelele, pe cine mai interesează un scriitor, un artist autentic, un pictor, un sculptor, un inginer, un savant, un agricultor de ispravă?! Cred că nimic nu mai este mai interesant azi, la noi, în afara manelei care face reclamă vedetelor din baruri şi din show-uri deocheate de televiziune? La modă sunt divorţurile tuturor neisprăviţilor şi neisprăvitelor, nunţile cu dar ale îmbogăţiţilor peste noapte. Ţi-e şi ruşine să faci trimitere la cineva care şi-a dedicat o viaţă unei Opere, fie ea în orice domeniu.

Sunt convins, acum când scriu, că sunt foarte puţini la noi cei care îşi mai amintesc tirajele acestui scriitor, cartea despre ,,Hai-Hui’’ şi înconjurul lumii, amintirile unui tânăr ofiţer aviator, erou la nici 25 de ani. Acum eroii se recrutează din baruri de noapte, de la mesele de joc, în tripouri, de la cozile la concursurile pentru cei mai mari sâni şi pentru cea mai proastă blondă.

Şi acum despre cea de a doua aniversare.

La 14 noiembrie 2012 Arhiepiscopul Râmnicului, Înalt Prea Sfinţia Sa Gherasim, şi el cu o bibliotecă de cărţi în spate, de istorie şi de istorie bisericească, monografii ale unor catedrale şi mănăstiri domneşti, ctitor al tuturor lăcaşurilor mănăstireşti din Oltenia de sub munte, de la Cozia la Brâncoveni, de la Bistriţa şi Arnota şi Dintr-un lemn, la Govora şi la Jgheaburi şi la Hurezi, a împlinit 98 de ani!

Înalt Prea Sfinţia Sa se află în scaun, în plină activitate, la serviciu cum s-ar spune, şi cred că este cel mai în vârstă salariat, la 98 de ani, în toată Ţara Românească.

În vara care a trecut a putut fi întâlnit la 2000 metri altitudine, pe vârful Muntelui Roman, deasupra Hurezilor, la sfinţirea unei mânăstiri, însoţit de Vicarul său de numai 40 de ani, Prof.univ.dr.Emilian Lovişteanul care, cu o înduioşătoare dragoste filială, îl înconjoară tot timpul, surprins mereu să nu se poată ţine de pasul iute al Înalt Prea Sfinţitului.

La sfârşitul acelei sfinţiri de temelie mănăstirească, înconjurat de prieteni admiratori, umiliţi de tinereţea Arhipastorului, de bucuria cu care acesta privea din vârful acelui munte cum se roteşte de jur-împrejur aproape toată Ţara Românească, Academicianul Răzvan Theodorescu l-a întrebat: 

- Ce planuri mai aveţi Înalt Prea Sfinţia Voastră?

- Planuri am multe, să ştii însă, dumneata, că am început să mă gândesc că ,,mai la bătrâneţe’’ ar fi cazul să mă sui la Arnota şi să încerc să mă odihnesc niţel; tocmai cu grijă faţă de planurile pe care le mai am!

- Mai la bătrâneţe?, întreb şi eu.

- Da!, zice el.

- La 98 de ani?

- Da!, zice el. La 98! Ce mai e, azi, suta? Nu vezi şi dumneata?!

- La 98 de ani?, repet eu, uimit, întrebarea.

- La 98!, răspunde el. La 98 de ani mai ai doi paşi şi te afli ca noi acum, în vârful muntelui şi din vârful muntelui vezi şi dumneata cum se deschide lumea înaintea dumitale şi te apucă pofta de viaţă.

- La 98 de ani?

- La 98!, când eşti abia mai la bătrâneţe?! Fiindcă abia de aici înainte începe bătrâneţea, şi la bătrâneţe trebuie să te ţii verde.

Ne mutăm în alt loc din platoul aflat pe vârful Muntelui Roman şi Înalt Prea Sfinţia Sa uită cârja arhiepiscopală în mâna unui diacon mai tânăr.

  • Cârja, Înalt Prea Sfinţitule, zice acesta.

  • Cârja? Dacă e datoare să mă ajute, atunci să-şi facă datoria şi să vină singură după mine!

Înalt Prea Sfinţia Sa îşi socoteşte în fiecare zi, la birou, în jilţul lui archiepiscopal, proiectele; le are scrise pe pagini anume. Răsfoieşte paginile şi mi le arată:

  • Uite şi dumneata câte mai am de făcut şi nu-mi ajunge timpul!

Cine mai stă astăzi, la noi, să se bucure de existenţa unei biografii fabuloase, model, ca aceea a Arhiereului Gherasim de la Râmnic, care la 98 de ani încă nu se socoteşte mai la bătrâneţe.

Pe cine interesează, astăzi, un asemenea model, când modelul multiplicat din ce în ce mai îngrijorător îl reprezintă ciocoii noi cu bodyguard, cu vile, cu palate, cu case de vacanţă la Nisa, cu elicoptere la scară, cu avioane, cu parcuri de maşini de lux şi cu lipsa de ruşine şi de frică în faţa legilor pe care aceste modele le calcă exemplar în picioare şi nu este de mirare că mai nimeni nu se miră şi nimeni nu mai pregetă să transforme în modele aceste biografii?

Aşadar, se pierd în anonimat vieţile unor oameni de seamă ca Radu Theodoru, la 89 de ani în faţa mesei de scris, la Grădiştea pe Argeş sau Gherasim de la Râmnic la 98 de ani privind lumea cu poftă de viaţă, la 2000 de metri altitudine, pe Vârful lui Roman, îngrijorat că nu-i mai ajunge timpul să transforme în viaţă proiectele ctitorului.