Despre (complicata) injurie şi calomnie

Două probleme demne de de reţinut pe marginea disputei privind dezincriminarea acestor infracţiuni: prima, referitoare la fundamentele dezincriminării; a doua referitoare la tehnica de aplicare a legii.

Acolo unde injuria şi calomnia fac ravagii – şi cazul nostru este ilustrativ – incriminarea acestora devine socialmente necesară.

Calificarea drept infracţiuni a unor fapte petrecute în câmpul social nu ţine de mofturi. O societate care este afectată în sănătatea ei, în cazul nostru în sănătatea ei morală, este datoare să se apere. În ce măsură se resimte de pe urma unor astfel de acte este chestiune de stadiu de evoluţie a propriei civilizaţii, de viziunea implementată în decursul timpului asupra ideii de onoare şi demnitate la nivel social ca şi la nivel individual. Celebrele dueluri de odinioară pot fi cazuri de referinţă. O societate evoluată cultural nu va fi având nevoie de incriminarea lor. Dimpotrivă, acolo unde injuria şi calomnia fac ravagii – şi cazul nostru este ilustrativ – incriminarea acestora devine socialmente necesară.

Mulţi factori au concurat la cumplita degradare morală posdecembristă a societăţii româneşti dar niciunul ca minciuna, injuria şi calomnia, ridicate la rang de pârghii ale exercitării puterii statale. Rezultatul era şi este cel scontat: un adevărat turnir al dezmăţului, abjecţiei şi imoralităţii care afectează sănătatea societăţii româneşti cu grave urmări pe termen nedefinit.

Ei bine, în tocmai astfel de împrejurări (2006) a găsit de cuviinţă Parlamentul să dezincrimineze cele două inracţiuni prin abrogarea textelor corespunzătoare din Codul Penal. Am mai spus-o, nu trebuie să imităm pe nimeni. Legislaţia şi în general totalitatea instituţiilor democratice trebuie adaptate la realitatea noastră, la cerinţele societăţii noastre, la stadiul ei de evoluţie. Ori în cazul nostru, azi ca şi în perspectiva previzibilă, injuria şi calomnia, indiferent mijloacele de propagare: verbal, în scris sau prin orice alte mijloace trebuie sever amendate dacă vrem să protejăm moral mediul în care trăim. Replica civilă poate fi şi ea o pârghie de apărare, dar la modul concret actual, numai ca un adjuvant al pedepsei penale care, în funcţie de gravitatea prejudiciului moral cauzat, n-ar trebui să se mărginească numai la replici pecuniare.

La lumina acestor principii, dezincriminarea operată de Parlament a fost socotită pe drept cuvânt neconstituţională căci „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” spune Constituţia. Să recunoaştem presei, cuvântului scris, merite excepţionale în depistarea şi punerea la zid a fenomenului infracţional şi multor altor aspecte degradante ale vieţii sociale, dar să remarcăm totodată gravele prejudicii provocate de presa de scandal în numele dreptului la libera exprimare.  Scoase la rampa publică, minciuna, injuria şi calomnia au cutremurat vieţi, au alienat destine.

Dezincriminarea operată de Parlament a adus cu sine complicaţii nici până azi rezolvate în sfera aplicării legii fiind nevoie de intervenţia ÎCCJ care, din nefericire, a complicat lucrurile în loc să le clarifice. Anume a stabilit că cele două infracţiuni rămân dezincriminate şi după declararea neconstituţională a legii de abrogare deşi, la nivelul textului constituţional (art.147 alin.1) problema este rezolvată fără echivoc.

Parlamentul avea obligaţia să se conformeze deciziei de neconstituţionalitate abrogând legea – sau adaptând-o în alt mod deciziei - în decurs de cel mult 45 de zile. La expirarea acestui termen legea îşi „încetează efectele juridice” sau, altfel spus, ea nu mai operează ceea ce însemnează că dezincriminarea a căzut. Pe planul aplicării în timp situaţia se prezintă astfel: cele două fapte au rămas dezincriminate de la data punerii în aplicare a legii de abrogare până la data publicării Deciziei CCR; pe perioada celor 45 de zile aplicarea textelor abrogate este suspendată; la expirarea acestui termen abrogarea este anulată de drept în puterea textului constituţional, cele două infracţiuni reluându-şi locul în Codul Penal.

Instanţele de judecată trebuiau să se conformeze acestei situaţii de drept: să nu condamne penal injuria şi calomnia pe primul interval, să suspende judecarea  pe intervalul celor 45 de zile, să judece cele două fapte ca infracţiuni după expirarea acestui termen.