Dat fiind că e oră de linişte, începe vacarmul. Muzica sparge acalmia după-amiezii liniştite de septembrie şi ameninţă cu avarierea timpanelor pe o rază de două sute de metri. Cobor valvârtej, gata să-i ţin un curs de bună convieţuire făptaşului şi să-i explic că viaţa la bloc presupune o artă a concesiilor reciproce. Dar sursa zgomotului se află în altă parte. Iau urma decibelilor şi în cele din urmă ajung unde trebuie: pe un trotuar suprapopulat. Mă dumiresc rapid. Dacă e sâmbătă şi nu e post, e nuntă. Un comando festiv se pregăteşte să-i ia pe miri de acasă. Trei acordeonişti („orgă de pept, mânca-ţi-aş, cu trei claviaturi") cântă de crapă asfaltul. Nimeni nu se poate înţelege cu nimeni. O sută de gură-cască respectă fişa postului şi cască, evident, gura. Bucătăria, crâşma şi tractirul şi-au dat întâlnire la colţ de stradă. Prin comparaţie cu o bună parte a privitorilor, Bănel Nicoliţă e blond platinat. Dintr-o limuzină albă mai lungă decât criza răsare un tânăr măsliniu, care împarte bezele, se lasă pozat cu telefonul mobil şi începe să azvârle cu bani. Lumea chirăie apoplectic, neuitând să scandeze prenumele mărinimosului.

Îmi amintesc de comentariul făcut la un articol mai vechi de forumistul Vali, om cu un ochi şi o ureche ale străzii absolut formidabile. El prezintă impecabil luxurianţa burlescă a mahalalei. Iată un fragment care ar fi putut descrie la fel de bine publicul în aer liber de acum o săptămână: „În primul rând erau copiii. Progenituri de coafeze versatile sexual, urmaşi de sticlari disponibilizaţi, plozi obşteşti, revendicaţi doar seara târziu, de muieri răguşite şi epuizate, pici hiperactivi, ce-şi prelungeau maidanul sonor până în sufletul nostru, puradei înfometaţi, desculţi, ştirbi, cu fizionomii de teckeli, odrasle baroc răsfăţate de bunici puhavi şi mătuşi valpurgice, în fine, copii unde vedeai cu ochii, bronzându-se pe acoperişuri, orbitând isteric în jurul garajelor, explorând ludic pivniţele, caftindu-şi pisicile, probându-şi tobele, mimându-şi idolii. Nu lipsea, bineînţeles, promiscuitatea euforică din coridoare. Bivoli în maiouri slinoase curtau textiliste şui, cartofori străvezii se desfăşurau pe unde apucau, gospodinele făceau trocuri de rutină, curioşii îţi plonjau, cu exoftalmie, în plasele de cumpărături, iar pensionarii păreau că nu mai digeră ambianţa propriilor locuinţe şi bântuiau, prepostum, holurile cu aerul unor veterani de penitenciar."

Întrebându-mă dacă nu cumva, fără să ştiu, sunt vecin cu Vali şi invidiindu-l pentru stil, observ totuşi, prin ploaia de sunete, trei maşini de Poliţie oprite la cincizeci de metri de mulţime. Pe maşini stă scris „Siguranţă şi încredere". O iau de bună, mă apropii şi-i felicit pe poliţişti fiindcă au venit să oprească prăpădul. Naivitatea mea înduioşează un agent pleşuv, cu o dungă de cozoroc pe frunte: „Am fost trimişi pentru buna desfăşurare a evenimentului". Prin urmare, actul de tulburare a liniştii publice nu e incident, ci eveniment. Sigur, acurateţea în exprimare nu se predă la Academia de Poliţie. Tocmai am auzit un lider sindical din breaslă declarând la televizor că „Vom reduce activităţile profesionale concomitent cu ce ne plăteşte guvernul". Asta nu schimbă însă datele problemei. Trei echipaje de poliţie - repet, „Siguranţă şi încredere" - au fost trimise cu misiunea de-a proteja o bandă de scandalagii. De a-i feri de deranjuri pe cei care deranjează. Bunul plac s-a emancipat în România: acum are caschetă, revolver şi grade. Îmi rămâne doar să-mi pun o întrebare mustind de obidă: cine ne apără de cei care ar trebui să ne apere?