De ce România e o ţară a bizareriilor: Suceava nu are cinematograf, dar organizează un festival de film
0Paradoxul este, conform dicţionarelor, un enunţ contradictoriu şi în acelaşi timp demonstrabil, căruia unii îi descoperă anumite conexiuni cu oximoronul.
Despre români se ştie că sunt buni producători şi consumatori de paradoxuri. Însuşi cantonamentul comunist al României s-a încheiat în 1989 sub semnul unui paradox pe care-l rosteai clipind complice: nu se găsea de mâncare nicăieri, dar frigiderele erau pline. Fire descurcăreaţă şi adaptabilă, românul vedea în golul din magazine o provocare care-i testa nu doar limitele, ci şi creativitatea. Scenariul suprarealist al unei ţări unde te făceai că munceşti, iar alţii se făceau că te plătesc n-ar fi putut prinde nicăieri altundeva decât într-o ţară care şi-a trimis surâzând elitele în închisori şi analfabeţii în Academie.
Era firesc ca după 1989 producţia şi consumul de paradoxuri să nu scadă. Şi n-au scăzut. A ajutat la asta şi obiceiul carpatin de-a semnaliza dreapta şi de-a coti la stânga sau invers. Cuplat la un soi de inconsecvenţă veselă, paradoxul românesc rodeşte, bunăoară, în toate sondajele de opinie referitoare la soarta ţărişoarei. Cele mai multe sondaje de acest tip încep cu întrebarea „Credeţi că România se îndreaptă într-o direcţie bună?” şi continuă cu o alta, în care realizatorii sondajului întind de fapt o capcană: „Aveţi încredere în instituţiile statului?” Într-un şpagat ambiţios, toţi cei care cred că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită au grijă să-şi exprime încrederea în instituţiile statului şi în cei care le populează. Situaţia poate fi bănuită de logică doar dacă oamenii care răspund la întrebări îşi doresc ca ţara să meargă într-o direcţie greşită.
Se încarcă comentariile...
