Am descoperit în ultima vreme că pot scurta multe drumuri dacă în loc să mă mai îndrept spre metrou iau tramvaiul, însă nu e o variantă favorabilă dacă faci asta în timpul sfârşitului lumii (adică în miezul zilei). Drept urmare, când am coborât din tramvai aplicaţia de pe telefon, la care mă tot holbam, îmi zicea că n-o să ajung la timp. Aşa că am luat-o la fugă.

Am trecut pe lângă nişte oameni care lustruiau o vitrină, pe lângă nişte bărbaţi care păreau că au de gând să vândă o motocicletă şi pe lângă cerşetori cu un singur picior. Am trecut şi pe lângă nişte turişti asiatici, apoi m-am oprit să-mi trag răsuflarea, gândindu-mă că, uite, m-a ajutat cu ceva alergatul de vara trecută, nu mai cad lată după primii zece metri. Apoi am alergat pe o imensă trecere de pietoni, care era în ultima secundă de verde, iar din celălalt capăt am văzut alergând spre mine o altă fată. Striga la telefon: „Aşteaptă-mă, sunt aici! Ajung imediat“.

Am continuat să alerg pe lângă un tip care-şi aranja nodul la cravată, apoi pe lângă o femeie în pantaloni trei sferturi, bluză galbenă şi ochelari de soare şi m-am gândit cât de caraghioasă pot fi eu acum, alergând aşa, înfofolită, cu geacă de fâş şi chiar căciulă. Am ajuns la dentist cu doar două minute întârziere, nu-mi pierdusem locul şi m-am felicitat în gând pentru că reuşisem, chiar dacă eram lac de transpiraţie. Asistenta mi-a pus şi o bonetă, o fi sesizat că arăt ca şi cum atunci aş fi ieşit de sub duş.

Cum stăteam acolo, pe scaun, cu gura căscată, aşteptând să-mi fie extrasă o măsea şi totodată încercând să-mi liniştesc respiraţia, am auzit o altă pacientă intrând în cabinet, pe hol, şi scuzându-se: „Am alergat să ajung aici. Îmi pare rău că am întârziat, e nebunie afară“. „Şi eu am alergat“, am strigat eu, de pe scaun, cu limba împleticindu-mi-se, pentru că beneficiasem deja de o injecţie. Şi am continuat, fără să am habar cu cine vorbesc, că e adevărat, e nebunie afară. „Dar s-a întâmplat ceva sau ce?“, a întrebat stomatologul, iar eu am zis că nu s-a întâmplat nimic, e doar aglomeraţie ca întotdeauna şi alte clişee din zona asta. De obicei când sunt speriată îmi vine să vorbesc. Iar azi eram îngrozită, aşa că am continuat să bolborosesc despre traficul de afară, până când am fost redusă la tăcere de nişte instrumente, printre care şi un cleşte.

Am alergat mult când m-am mutat în Bucureşti, acum câţiva ani, pentru că nu ştiam deloc oraşul, nu puteam aproxima distanţele şi fie ajungeam cu o jumătate de oră mai devreme, fie riscam să nu mai ajung deloc. Toată lumea alerga în jurul meu, toţi se grăbeau undeva, toţi se izbeau de tine şi tu te loveai de toţi, aşa că nu mă mira nici pe mine că eram parte din imensa criză de anxietate a unui oraş. Apoi, nu ştiu cum, s-a instalat o linişte, o relaxare, ceva care m-a făcut să înţeleg că există şi alte variante de abordare. Până azi, când m-am grăbit să mi se scoată măseaua, dar măcar după am fost atât de bine încât am simţit că mă descompun de fericirea de a scăpa de o extracţie. La plecare am mers încet pe străzi, am stat cuminte la toate semafoarele, am făcut loc tuturor grăbiţilor, am prins la timp tramvaiul şi mi-am dat şi căciula jos, pentru că am observat că afară e o zi foarte foarte frumoasă.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.