„Stîngaciul” nu e o fiinţă inferioară şi nici atît de „diferită”, încît să merite un tratament discriminatoriu. Şi Napoleon, şi Einstein şi Beethoven au fost stîngaci. Constat însă că o anumită evoluţie a mentalităţilor tinde să depăşească înţelegerea (şi integrarea) firească a fenomenului, pentru a instaura o hiper-corectitudine delirantă. Ca şi în cazul altor „specificităţi” biologice, se stabileşte nu numai că ”a fi stîngaci” e perfect în regulă, dar că a nu fi stîngaci e, mai degrabă, o nemeritată (şi deci nedreaptă) poziţie de „superioritate”, un privilegiu arogant, dacă nu chiar o deficienţă, o limită transformată într-o practică discriminatorie. „Specialiştii” încep să ne explice că, din fericire, numărul celor care preferă folosirea mîinii stîngi e în creştere. Se estimează că, în 6-7 ani, se va ajunge la un miliard. E foarte bine, întrucît stîngacii sunt mai creativi, mai ingenioşi, mai îndemînatici decît „dreptacii”, ceea ce ne garantează că vor schimba lumea în bine: vor asigura un spor de inteligenţă şi o relativizare a cunoaşterii strict senzoriale. Uneori, „stîngăcia” e semnalată ca un favor genetic al „caselor mari” (casa regală britanică, de pildă). Alteori, se observă semnificative repartiţii geografice ale fericitului „flagel”: Asia de Sud şi Europa de Est (unde numărul „împricinaţilor” nu pare să fi atins, totuşi, masa critică necesară pentru a provoca, în zonă,  progrese echivalente cu cele din teritoriile „dreptacilor”: Europa de Vest şi Statele Unite). Evident, nimeni nu e perfect: stîngacii par să fie, în mai mare măsură, predispuşi la anumite boli (schizofrenie, dislexie, alcoolism) şi au, cînd scriu, o mică problemă tehnică: riscă să şteragă sau să mîzgălescă literele proaspăt caligrafiate cu cerneală sau pastă, căci fatalmente trec cu mîna peste ele. Dar, una peste alta, stîngacii sunt mai bine situaţi decît noi, cei loviţi de o părelnică „normalitate”. De fapt, ei sunt adevăraţii dreptaci ai lumii şi dreptacii sunt marii ei stîngaci.

Problema este mai gravă decît pare: lumea e organizată, samavolnic, pentru a fi utilizată, preponderent, de „sectanţii” mîinii drepte: de la clanţele uşilor pînă  la design-ul foarfecii, de la schimbătorul de viteze al automobilelor (cu excepţia celor englezeşti) pînă la direcţia de rotaţie a robinetelor şi la alcătuirea unor instrumente de coarde, totul e gîndit să-i favorizeze pe unii pe socoteala celorlalţi. Frumos e? Drept e? Corect e? Pentru a curma această veche şi ubicuă discriminare, n-ar fi recomandabil să ne străduim cu toţii să devenim stîngaci, sau măcar ambidecştri, şi să regîndim întregul instrumentar al lumii în aşa fel încît să zdrobim „orînduiala cea crudă şi nedreaptă”? N-ar fi cazul să ne cerem scuze că ne-am născut dreptaci? „Te-ai născut stîngaci? Sărbătoreşte!” sună, din cîte am auzit, titlul unei cărţi noi despre subiect. Prin simetrie, ar trebui să spunem: „te-ai născut dreptaci, căieşte-te!”.

Pornind de-aici, am putea redeschide şi alte capitole ale naturii omeneşti. Unii se nasc fără ureche muzicală. Au vreo vină? Nu. Unde se manifestă, în anii de şcoală, această  „specificitate”? La orele de muzică. N-ar fi un act de justiţie să le evacuăm din programa analitică, anulînd, astfel, una din sursele curente ale gîndirii discriminatorii? Unii au, din naştere, probleme cu văzul. Stigmatizaţi, de mici, ca „ochelarişti”, n-ar trebui protejaţi obligîndu-i pe toţi copiii să poarte ochelari (cu lentile false), aşa încît diferenţele injuste să fie eliminate? Şi aşa mai departe…

Să-mi fie iertată caricatura. Am vrut doar să spun că cine doreşte să facă dreptate, cu orice preţ, excepţiei, riscă să pocească legea şi lumea. Or, se poate şi altfel. Poţi integra excepţia, acceptînd statutul ei de excepţie, fără a culpabiliza regula decît atunci cînd se comportă totalitar. Capacitatea de a proceda astfel se numeşte toleranţă.