I-am mai spune că identitar pentru specie, cel puţin în faza asta, este violenţa, îmbrăcată în duşmanul necesar, nevoia de conflict, în concurentul real sau imaginar, în nevoia de echipă, galerie, de nu ca ăla, de ai noştri , de topuri şi cel mai bun, de ţinta furiei, statutului,  de marginal, de un Celălalt cu care putem schimba oricând rolul.

Dacă violenţa îi uniformizează cu adevărat pe oameni, dacă fiecare devine dublul său « geamanul » adversarului său, dacă toate dublurile sunt aceleaşi, oricare dintre noi poate deveni, în orice moment, dublul tuturor celorlalţi, adică obiectul unei fascinaţii şi al unei uri universale. (Rene Girard)

Nevoia de a ne descărca asupra cuiva ne găseşte vulnerabili de fiecare dată când butonul furiei este atins.  Ne uităm miraţi cât de populare au devenit fake news-urile, îndreptăm toată responsabilitatea către jurnalişti sau medii instituţionalizate, ca şi cum toate se întâmplă în afara noastră. O altă perspectivă ar putea fi asta, că industria ştirilor false vede o oportunitatea imensă în nevoia identitară de conflict, iar raţionamentul de formare al acestuia este argumentat în cartea Violenţa şi Sacrul, acolo unde se afirmă: Pentru că bănuiala fiecăruia împotriva fiecăruia să devină convingerea tuturor împotriva unuia singur, nu e nevoie de nimic sau de aproape nimic. Indiciul cel mai derizoriu, prezumţia cea mai neînsemnată se va transmite de la unii la alţii cu o viteză ameţitoare şi se va transforma aproape instantaneu într-o dovadă incontestabilă. 

Pacea este condiţionată de război,  bogatul de sărac, popularul de anonim, locul 1 de locul 2, fumătorul de nefumător, veganul de carnivor şi tot aşa.  În lipsă de concurenţă, de platitudine socială, de globalizare a felului de a fi, ca-n vremurile lui Noe, există oricând şansa declanşării unui potop care poate decima cultura lipsită de diversitate. Cel puţin aşa susţine Rene Girard, care mai subliniază că trebuie să respectăm diversitatea ca gest de salvare a speciei, virtutea supremă pe care o datorăm omenirii.

I-am mai spune că diversitatea ce ne caracterizează nu a fost tot timpul tolerată. Că epoca victoriană  a impus un model social unic, a înăbuşit practicile secolului lăsat în urmă, mult mai dezinhibat, pestriţ, cu discurs erotic la vedere, cum se poate observa în orice carte de-ale lui Pierre Louys. Lumea s-a trezit condusă de cuplul legitim şi legile industrializării.  Sexualitatea este instrumentalizată, devine funcţională şi atât , aduce moştenitori identificaţi prin instituţiile statului de care aparţin. Discuţiile libere sunt interzise, iar discurul erotic cotidian devine subiect tabu. Michel Foucault o numea ipocrizie socială burgheză şi tot el ne avertiza ca  Reprimarea este un mecanism artificial care susţine legătura dintre putere, cunoaştere şi sexualitate.

Până în secolul XX, istoria a avut grijă să arhiveze numai informaţiile cu caracter naţional, bune de consolidat identitatea de neam printre celelalte ale lumii. Şi ca orice reprimare a identităţii individuale, acelaşi secol vine cu „Criza istoricismului”, cum o numeşte Pierre Nora, când pe lista de priorităţi apare nevoia urgentă de recuperare a aminitrilor individuale – “Pomenim atât de mult amintirea pentru că a rămas atât de puţin din ea, ne spune autorul.  Istoria personală câştigă teren şi devine vedetă în discursul zilelor noastre. Istoria Mare ne-a învăţat despre eroii de neam, şi ei puşi în funcţie pe perioadă determinată, cât slujesc propaganda direcţiei politice. Istoria Mică revine din urmă şi îşi cere drepturile, conectând oamenii prin poveştile de viaţă cu numitor comun, cotidianul şi emoţiile comune.

Practic, putem spune despre noi că abia facem cunoştinţă cu felul nostru şi al celorlalţi, abia am ieşit cu toţii din satele noastre şi ne uităm la vecini. Graniţele îşi schimbă înţelesul, de la cultura unică la care aveam acces până nu de mult, ne-am trezit într-un curcubeu de culori culturale şi viziuni despre viaţă. Abia facem cunoştinţă cu ideea diversităţii, pierdută pe drumul consolidării naţionale.

                                                                          Anca Dănilă -Etnolog şi Integrator Cultural în formare