Turcia: o democraţie neliberală

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Premierul turc Recep Tayyip Erdogan a fost, până acum, un abil manager al mereu problematicei democraţii turce, dar puţină lume ar vedea în el un democrat. După cum, la fel de bine, ar putea fi considerat  un competent administrator al tendinţelor islamiste conservatoare, fără a fi, cu adevărat, un fundamentalist.

Proiectul său politic se bazează pe ficţiunea unui nou „contract social” care să unească naţiunea turcă şi să concilieze capitalismul avansat cu Islamul peren. Din multe puncte de vedere, este o misiune la fel de ambiţioasă precum cea asumată de Kemal Atatürk, a cărui moştenire se încearcă a fi revizuită acum.

Regula majorităţii a funcţionat, indiscutabil, în favoarea lui Erdogan şi a formaţiunii pe care o conduce, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP). Coaliţia pe care a construit-o, cu răbdare şi ajutat de contextul economic favorabil, s-a dovedit aproape imbatabilă. Este o alianţă solidă între segmentele dezavantajate, tradiţionaliste din Turcia „interioară” şi o parte importantă a elitelor industriale şi financiare din marile oraşe, vegheată cu grijă de un aparat administrativ din ce în ce mai puternic aservit partidului de guvernământ. Primii obţin politici sociale avantajoase şi, desigur, o mai mare prezenţă a Islamului în viaţa publică. Ceilalţi beneficiază de un cadru legislativ stabil şi binevoitor, iar unora  dintre ei li s-a permis accesul facil la decizia politică şi la contracte avantajoase cu statul.

În lipsa acestei coaliţii, este greu de crezut că domnul Erdogan ar fi fost dispus să întreprindă reformele democratice pe care le-a adus deja deceniul de guvernare AKP: dacă ne uităm doar la proceduri, nu şi la substanţă, avem de a face cu un impresionant program de schimbare politică. Iar proiectul integrării în Uniunea Europeană (în prezent pus la index atât la Bruxelles, cât şi la Ankara) a servit drept pretext pentru rezolvarea eternei probleme cu care s-au confruntat, de-a lungul deceniilor, formaţiunile de inspiraţie islamică: intervenţia armatei în politică, spre a împiedica ascensiunea lor către putere.

Există, desigur, progresele în privinţa drepturilor minorităţii kurde, precum şi alte aspecte procedurale ce vor fi consfinţite prin noua constituţie. Însă, în momentul în care aducem în discuţie substanţa democratică, tabloul începe să se schimbe. Numărul imens de jurnalişti aflaţi în închisoare este cel mai elocvent exemplu, dar nu este singurul. Oricine enunţă idei şi proiecte politice aflate în contradicţie cu termenii (pseudo-) contractului social mediat de AKP devine un pericol pentru democraţia neliberală patronată cu succes de premierul Erdogan.

Conceptul de „democraţie neliberală” (illiberal democracy), avansat în anii ’90 de Fareed Zakaria, reprezintă o bună formulă prin care poate fi sintetizată realitatea politică turcă. Intens dezbătut şi criticat –  nu ar trebui, oare, să refuzăm calificativul de „democraţie” unui regim care acceptă regula majorităţii, dar restrânge semnificativ drepturile şi libertăţile cetăţenilor săi şi încalcă principiile statului de drept? – , termenul ne sugerează o întrebare importantă, dacă admitem că Turcia se încadrează în această categorie.

Dat fiind faptul că – aşa cum era de aşteptat – o mişcare ce a pornit de la mediu, identitate urbană şi, în sens mai general, de la absenţa deliberării democratice, s-a extins până la a pune în cauză însăşi legitimitatea regimului, ce perspective reale are „liberalizarea” democraţiei turce, în viitorul apropiat?

Cu alte cuvinte, pot exista căi de creştere a influenţei organizaţiilor autonome, de încurajare a diversităţii opiniilor şi stilurilor de viaţă, pe care guvernanţii să le accepte fără a se teme că îşi vor înstrăina propriii susţinători şi că îşi vor pierde aura de stăpâni necontestaţi ai instituţiilor, care îi ajută să obţină victorie după victorie, în alegeri?

În mod normal, da – s-ar putea răspunde –, pentru că guvernul nu se află sub o mare presiune economică, deci nu ar trebui să întrevadă riscuri majore, din această perspectivă. În plus, dacă ne gândim la viitor, se prea poate ca asemenea tensiuni să se acutizeze, în loc să se liniştească. Se ştie că perioadele de prosperitate economică sunt adesea periculoase pentru regimurile ce limitează drepturile individuale, întrucât oamenii devin mai preocupaţi de statutul lor de cetăţeni şi tind să aducă pe agenda publică aspiraţii de altă natură decât cea economică – aspiraţii ce ar putea crea probleme regimurilor non-liberale. În plus, chiar din punct de vedere strict material, prosperitatea relativă naşte adesea aşteptări şi mai ambiţioase pentru viitor. Iar politica democratică, bazată pe votul majorităţii, are de a face deseori cu trecutul, dar întotdeauna cu viitorul.

Aşadar, „da”, cu condiţia ca regimul să nu simtă că, procedând astfel, îşi subminează şansele de a duce mai departe „contractul social” ce ar urma să definească identitatea noii Turcii. Din păcate, exact aceasta pare a fi atitudinea premierului Erdogan, al cărui discurs combină, într-un stil specific liderilor democraţiilor neliberale, plecăciunea în faţa   principiului majorităţii cu tonul represiv la adresa diversităţii. Dar liderul turc s-a dovedit, de-a lungul anilor, o fiinţă politică extrem de adaptabilă, aşa că încă nu este totul pierdut.   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite