Dacă tâmplarul este pus să facă pantofi, iar cizmarul este pus să facă mese şi scaune, e limpede ce se va întâmpla cu beneficiarul, care se grăbeşte să ajungă la o masă rotundă, pentru a participa la elaborarea unor proiecte raţionale şi chiar de importanţă naţională. La capitolul de competenţe, societăţile postcomuniste au încurcat rău sau, dacă preferaţi, au încurcat „bine” mai multe borcane, dar, „ca la noi la nimeni”, cum se mai spune. Pe vremea comuniştilor, munca a devenit obligatorie pentru toţi cetăţenii, ajunşi „ tovarăşi”, şomajul fiind exclus, cel puţin în principiu. Răsturnarea politică din 1989, s-a însoţit cu fenomene greu previzibile, care se înscriu pe cel puţin patru direcţii, care pot fi evaluate sau măsurate şi statistic. Plecând de la această stare de fapt, cea de a doua emblemă, adică „Pas cu pas”, vine oarecum de la sine, ca soluţie posibilă.

Mai întâi, graniţele ţării fiind deschise, o bună parte dintre români au plecat în străinătate, mai ales în Apus. Ca şi în cazul colonizării Americii, au plecat două categorii opuse de oameni. Pe de o parte, au plecat cei mai buni şi mai curajoşi profesionişti –meseriaşi, gospodari-, în diverse domenii, pe de altă parte, a plecat pleava societăţii, adică hoţii şi cerşetorii. Dar, încă nu i-am „exportat” pe toţi, nici din prima categorie, nici din a doua. Mai toate „Programele politice” fac elogiul clasei de mijloc, aflată între săraci şi bogaţi. Numai că o mare parte a acestei clase de mijloc se află deja în străinătate, încât, cu această absenţă, polarizarea socială din ţară iese şi mai pregnant în evidenţă. Mai iese în evidenţă şi şomajul, de sub toate tehnicile abile de mascare a lui.

Apoi, prin relaţiile de afaceri, dar mai ales prin cele de rudenie, a fost promovată, la scară socială, nu clasa medie, ci clasa mediocrilor, puşi în funcţii de răspundere care ne pot lăsa cu gura căscată. Chiar şi preşedintele Ion Iliescu vorbeşte despre „capitalismul de cumetrie”, Iar dacă este vorba de mai tinerii aspiranţi la funcţia de preşedinte al României, Mircea Geoană este - scris negru pe alb-, un „prostănac”, iar Victor Ponta este un „cârlan”. Pentru cei care, eventual, nu ştiu, cârlanul este o ipostază de trecere sau de tranziţie între mielul cel blând, sau „mieluşelul”, cum îi zice Traian Băsescu, şi berbecul maturizat, care dă tare cu fruntea îngustă şi cu coarnele tot mai ascuţite, inclusiv în actualul preşedinte, Klaus Iohannis. Despre alte posturi şi funcţii, aflate sub vârful piramidei, ce să mai spunem, culisele promovării mediocrităţii fiind atît de bine mascate, de misterioase, de tăcute!?

În al treilea rând, un stat de drept funcţionează potrivit unor norme, care reglementează diverse domenii de activitate. Aceste norme, mai ales dacă sunt Legi juridice, trebuie să fie drepte (corecte), simple şi clare, aşa cum spun chiar juriştii. Am parcurs câteva „Ordonanţe de urgenţă” date de guvern, şi numai despre cele trei proprietăţi ale Legii nu poate fi vorba. Dimpotrivă, o Lege ne timite la o altă Lege, care, într-un articol anume, corectează un paragraf din a treia Lege, care a fost dată cândva, „pe vremea” lui Iliescu, sau a lui Constantinescu, sau a lui Băsescu. Dacă nu chiar pe vremea comuniştilor, cum ar fi faimoasa „Lege nr.18”. Cu acest hermetism funciar, o aceeaşi Lege poate fi interpretată „în fel şi chip”, cum se spunea pe vremuri, adică poate fi tălmăcită şi răstălmăcită potrivit unui anumit interes. Un interes care poate fi oricare, exceptându-l pe cel naţional. Acelaşi hermetism, combinat cu lacunele legislative, a contribuit la apariţia unui fenomen care a făcut şi mai face progrese remarcabile, adică birocraţia. O armată întreagă de funcţionari sucesc şi răsucesc documentele în diverse labirinturi, fie ele paralele sau intersectate, din care firul Ariadnei a dispărut, şi cu siguranţă că nu a dispărut din greşeală. Dacă ar învia din morţi, Kafka s-ar recunoaşte bătut, ca autor al romanului „Procesul”, de birocraţia noastră post-revoluţionară, una reală şi încă înfloritoare!

În sfârşit, pe planul comunicării, în documente ca şi în mass-media, o carieră deosebită fac mai ales trei cuvinte: „transparenţă”, „libertate” şi „viziune”. Taleyrand spunea că Dumnezeu i-a dat omului cuvintele, pentru ca acesta să îşi poată ascunde gândurile. Se subînţelege că numai despre gândurile bune nu poate fi vorba în acest caz. Ipocrizia a devenit deja un fenomen social, iar sub formele legale elaborate cu grijă, adesea putem descoperi, la a doua sau la a treia privire, „cinstitele matrapaslâcuri”. Şi nu este vorba doar de mulţi dintre oamenii de afaceri, ci şi de cei responsabili cu ordinea şi cu dreptatea, fie ei poliţişti sau procurori. Cât priveşte cel de al doilea cuvânt, am revenit asupra confuziei care se face între „libertate”, pe de o parte, şi „libertinism” şi „libertinaj”, pe de altă parte. Libertinismul are o arie de manifestare mai largă –face tot omul „ce-l taie capul”-, pe când libertinajul are o conotaţie erotică. Împreună sau în tandem, ele mărturisesc profana treime a idealului de viaţă, propriu mai ales clasei politice de azi, adică puterea, banii şi erosul. Cât priveşte cuvântul „viziune”, vorba Conului Iancu, adică „A se scuti!” Majoritatea „Proiectelor de ţară”, elaborate de diverse partide sau formaţiuni politice după 1989, au absolut tot ce le trebuie, şi le lipseşte numai ceva. Acest ceva este esenţialul, iar numele lui este Viziunea pe termen mediu şi lung. Victor Ponta afirmă ferm că el nu pleacă de la guvernare până când nu îşi realizează „Programul politic”. Ne putem întreba simplu, care „Program”!? Sub câteva clişee generale, cum ar fi „creşterea nivelului de trai”, clişeu vag, preluat de la comunişti, sau „buzunarul cetăţeanului simplu”, care nu este deloc o „contribuţie originală”, se ascunde altceva. Se ascunde grija pentru viitoarele alegeri, cu speranţa că s-ar putea să rămână tot premier, „O eternitate şi câteva zile în plus”, cum ar zice autorul lui Hamlet.

Considerată dintr-o perspectivă mai largă, situaţia politico-economică, dar şi spirituală, a ţării pare să fie marcată de un război între două tendinţe care se stimulează, dar se şi periclitează, se macină reciproc, adică dictatura şi anarhia. În această harababură, în acest haos activ, revine întrebarea simplă şi fundamentală „Ce-i de făcut!?” Sloganul-emblemă „Singura soluţie, încă o revoluţie!” propune o soluţie radicală. Fără a fi exclusă, cred că această soluţie, care ar putea fi numită neo-revoluţionară, este una puţin probabilă. Românii reacţionează radical numai atunci când „le ajunge cuţitul la os”, o dovadă în acest sens fiind chiar şi „evenimentele” din 1989. Sau, altfel spus, „mămăliga explodează” într-un târziu, uneori chiar foarte târziu. Format într-o atmosferă a „lucrului bine făcut”, este logic, este firesc şi normal ca, inclusiv într-o situaţie anormală, preşedintele Klaus Iohannis să opteze pentru alternativa „Pas cu pas!” Alternativa este una graduală, nu revoluţionară, şi o întâlnim şi la alte popoare, englezii numind-o „Step by step”. Noi, românii, mai avem şi zicătoarea „Încet, că nu dau turcii!”, iar moldovenii ajung şi la „încetişor, încetişor”. Dar, ca şi orice altceva din această lume, şi emblema „Pas cu pas” poate fi tălmăcită şi răstălmăcită „în fel şi chip” Cei care sunt mai în vârstă, cunosc varianta cu „Un pas înainte, doi paşi înapoi” Varianta este una strategică şi ea îngăduie compromisul, cu condiţia ca acesta să fie admisibil. Oricare negociere, dacă nu este de genul „Dictatului de la Viena”, care nu mai este negociere, ci dictat, implică şi o serie de concesii reciproce, deci de compromisuri. Acestea sunt admisibile numai dacă sunt echilibrate echitabil, ca să zicem aşa. Altfel spus, „un pas înapoi” este raţional , deci este posibil şi necesar, pe termen scurt, dacă pe termen mediu sau lung el pregăteşte doi sau mai mulţi paşi înainte. Dacă nu, atunci nu! Dacă nu mă înşeală memoria, Jeferson, ca preşedinte al SUA, a fost acuzat de către adversari, dar şi de către oamenii săi, că face paşi înainte prea lent, prea încet. El a recunoscut cu sinceră onestitate că aşa este, dar a precizat că, în compensaţie, nu face nici un singur pas înapoi. Nu-mi dau seama foarte clar dacă actualul nostru preşedinte merge şi pe strategia „unui pas înapoi”, sau pe aceea a „paşilor mici”, dar ireversibili. Pe lângă adversarii politici declaraţi, în relief ieşind aici Călin Popescu Tăriceanu, o parte din mass-media cântă în aceeaşi strună stridentă a acuzaţiilor de tot felul, la adresa lui Klaus Iohannis. Personal, îmi păstrez mai departe încrederea în Klaus Iohannis, adăugând aici străvechiul nostru „Vom trăi şi vom vedea”, dar pe termen mediu şi lung. Pentru că un rău acumulat într-un sfert de secol, nu poate fi vindecat de pe azi pe mâine, sau într-un număr de zile egal cu numărul anilor trecuţi, petrecuţi, din 1989 încoace.

Tema şi problema lui „Pas cu pas” se complică, întrucât avem nu numai „paşii înainte” şi „paşii înapoi”, ci şi „paşii de stânga”, respectiv „paşii de dreapta”, între care îşi caută drumul şi „paşii de centru”, de care răspunde chiar preşedintele, din oricare ţară ar fi el. Klaus Iohannis a fost propus şi susţinut de dreapta poitică, adică de noul PNL, dar, ca preşedinte de ţară, trebuie să fie echidistant faţă de „tot ce mişcă în ţara asta”, cum ar spune poetul. Nu cred că noul PNL se mişcă foarte bine, dovada peremptorie fiind faptul că Victor Ponta este mai departe premier, iar în taină, fie aceasta creştină sau mai puţin creştină, nutreşte diverse speranţe de viitor. Pus între Scylla şi Caribda, preşedintele a recurs strategic la tăcere, respectiv la comunicarea minimă. Colegul Ion Cristoiu vede în această tăcere tot felul de rele şi de belele. De altfel, mass-media, în întregul ei, este achtiată după senzaţional, mai precis după senzaţionalul negativ, cel pozitiv fiind o specie mai rară. Jurnaliştii aşteaptă oricare propoziţie a lui Klaus Iohannis, numai să spună ceva, orice. Mai departe, ştiu dânşii să întoarcă expresiile şi cuvintele pe toate feţele lor, mai ales pe faţa din dos. Comparativ cu elocvenţa celor trei preşedinţi precedenţi, şi mai ales a lui Traian Băsescu, noul nostru preşedinte pare a sta în pragul muţeniei. Că tace, vedem sau auzim cu toţii, urmează să mai vedem şi ce face, nu de azi pe mâine, ci pe termen mediu şi lung.

PS Toată lumea este curioasă să vadă cum se vor desfăşura dezbaterile democratice privind „Codul Fiscal”. Dacă guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, intervine a treia oară, deci ca în basmele românilor, pentru a-l cenzura, înseamnă că nu este de glumit cu acest „Cod”, care nu pare să fie unul al manierelor elegante. Stând pe tuşă, numai Bulă îşi îngăduie să glumească. Plecând de la sloganul-emblemă „Pas cu pas”, Bulă a dezvoltat două variante. Prima este „Pas cu pas, până la primul popas!”, a doua este „Pas cu pas, până la ultimul impas!” Oricine este curios să afle care dintre cele două variante se va adeveri, cât de curând, sau cine ştie când (!?)