Pentru rigoare istorică, mă simt obligat să fac cîteva precizări. Da, am spus dnei Albright, la Washington, că aderarea la NATO este o prioritate a statului român, că, pentru integrarea noastră în organizaţia cu pricina, avem solide argumente politice, geopolitice şi tehnice, pe scurt, că ceea ce depinde de noi am făcut. Restul e o hotărîre de ordin contextual, inevitabilă în fapt, chiar dacă încă aproximativă în timp. Cînd „momentul” deschiderii uşilor va fi venit - am adăugat în încheiere, cu un subton de umor - daţi-ne un telefon. Era, în fond, un fel de a spune: n-are rost să luăm mereu totul de la început, să facem, iarăşi şi iarăşi, inventarul atu-urilor noastre, al beneficiilor reciproce care decurg din includerea noastră în structurile NATO. Ştiţi ce vrem, ştiţi cît de intens vrem ceea ce vrem, ştiţi că îndeplinim criteriile cerute. Decizia este, acum, la dumneavoastră. Cînd o veţi lua, sunaţi-ne! (Detalii despre acest episod se pot găsi în cartea fostului ambasador american la Bucureşti Jim Rosapepe, apărută în 2009, cu titlul „Dracula is Dead”).

Pentru ca situaţia de atunci să semene cu cea de azi, ar fi trebuit să-i vorbesc doamnei Albright cam în felul următor: dacă nu ne primiţi în NATO pînă săptămîna viitoare, aflaţi că vom scoate aderarea de pe lista noastră de priorităţi. Nu înţelegem să cerşim în genunchi un privilegiu, cînd, de fapt, e vorba de un drept al nostru decurgînd din calitatea de popor demn, aflat, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, de partea aliaţilor. Nu ne vreţi? Atunci nici noi nu vă vrem. Am trăit atîta timp fără NATO (ba chiar împotriva lui), putem trăi foarte bine şi fără! Ar fi fost un discurs grosolan, contra-productiv, nerealist. Aderarea la NATO era esenţială pentru noul stat român şi, ca obiectiv prioritar, se bucura de sprijinul unanim al tuturor forţelor politice din ţară, fie ele la guvernare sau în opoziţie. Nu mi se pare că declaraţiile provincial ţîfnoase de-acum au ceva în comun cu discursul meu din 1998.

Strategia politică şi retorică a guvernanţilor actuali în chestiunea Schengen e remarcabilă prin infantilism, amatorism diplomatic şi agresivitate vidă. Mă mir sincer că dl. Corlăţean, care nu e, totuşi, străin de teritoriul politicii externe şi părea să navigheze cu mai multă prudenţă printre fiţele răzgîiului naţionalist de la vîrf, a căzut în această derivă. De personaje secundare, fără nici o experienţă în domeniu (genul Duşa, Stroe, Antonescu etc) nu mă mir. Marea lor „strategie” e încercarea de a transfera la Bruxelles un vajnic eroism de Găeşti, o mîndrie băţoasă (şi perdantă) de nubile răzvrătite. Nu ne vreţi? Foarte bine! Ne luăm jucăriile şi plecăm! Suntem un neam viril şi veşnic nedreptăţit. Şi dacă ne enervăm, avem noi ac de cojocul vostru! O să vă facem” aroganţe” peste „aroganţe”!  UE ne persecută? O s-o persecutăm şi noi pe ea! Nu-i mai cumpărăm lalelele, îi cerem viză la intrarea pe teritoriul patriei noastre, îi dăm afară pe investitorii europeni şi exportăm pui cu salmonela. Am putea începe, sfătuiţi de subtilul diplomat Mircea Diaconu (e de necrezut cum omul acesta atît de talentat se întrece mereu pe sine în derapaj şi inadecvare!) prin evacuarea Carrefour-ului de pe meleagurile noastre. Să vedem unde o să-şi mai vîndă dumnealor marfa? Nu vor să-l traducă în engleză pe Vlahuţă? N-o să-l mai traducem nici noi în română pe Shakespeare! Şi la urma urmelor, a se slăbi cu turismul şi plecarea la muncă spre vest! Avem tot ce ne trebuie la noi acasă, pe plaiurile noastre. Suntem aici de milenii şi putem foarte bine să nu mai trecem graniţele niciodată. Vom sta laolaltă, vom plînge strămoşeşte pe la chefuri, vom chibiţa războaiele istorice organizate de politicienii noştri prin codrii naţionali: preşedinte contra premier (şi viceversa!), USL contra PDL, PDL contra USL, USL contra USL, USL contra PNL (şi viceversa), PNL contra PNL şi contra USL, referendumuri vesele şi triste, dansuri braziliene cu Mazăre, nopţi „de fior şi rîs” cu Badea şi cîte şi mai cîte. Nu ne lipseşte nimic! Să-şi vază de treburile ei Europa! Ce? Noi ne amestecăm într-ale sale? Să ne dea doar ceva bănuţi, căci suntem „membri cu drepturi egale”! Avem răbdare! Poate cîndva ne va ruga şi Uniunea bruxelleză să se integreze în România! O vom îngopa deîndată în MCV-uri severe şi JAI-uri nemiloase! O vom ţine la coadă la Curtici şi la Nădlag! Dacă e reciprocitate, reciprocitate să fie! Şi-au făcut-o cu mîna lor!