Imaginea este una amestecată. Pe de-o parte, avem ştirea tragică despre cei şapte români care şi-au pierdut viaţa în urma incendiului din secţia ATI a spitalului de boli infecţioase din Constanţa, ştire care apare, printre altele, în The New York Times şi Euronews. Alte două ştiri se referă la protestele de sâmbătă împotriva vaccinării, în contrast cu numărul record de cazuri de COVID-19. Pe de altă parte, sunt două ştiri cu potenţial pozitiv: Deutsche Welle vorbeşte despre primirea premiului Charlemagne de către Preşedintele Iohannis, o ştire care poate fi valorificată pentru a scoate în evidenţă o altă faţă a estului Europei, decât cea a involuţiilor democratice din Ungaria şi Polonia - România ca exemplu pozitiv, ca pol de progres democratic, în ciuda tumultului politic actual.  În plus, Politico.eu menţionează alegerea şefului grupului Renew din Parlamentul European în fruntea USR, ceea ce ar fi în măsură să aducă un plus de viziune europeană în politica naţională.

Aceste câteva ştiri traduc ceea ce noi vedem de ani buni: maniera reactivă în care se clădeşte profilul nostru de ţară. Pentru cei care sunt atenţi la ştirile externe, nu este o surpriză. După aderarea la NATO şi apoi UE, în 2007, am rămas în pană de proiecte majore, adevărate proiecte de ţară, care să fie suficient de consistente încât să atragă largă susţinere politică şi societată. Mişcările ulterioare - cu mici excepţii, precum Schengen, Zona Euro ori OCDE, pentru care ambiţia nu a fost întotdeauna împărtăşită la nivelul tuturor palierelor puterii - au fost mai degrabă tactice, o chestiune firească în lipsa unei abordări strategice largi.

Vrând-nevrând, imaginea noastră a ajuns să fie definită de teme precum corupţia, instabilitatea politică şi creşterea economică în ciuda corupţiei şi turbulenţelor politice. Parcă s-ar putea mult mai mult, nu? Există şi o altă opţiune decât această reactivitate devenită cumva o a doua natură? O să discut pe scurt două aspecte.

O soluţie la îndemână ar fi să nu mai asistăm de la distanţă la scrierea macro-narativului despre România. Până la urmă, acolo unde ne interesează şi pe temele majore, putem intra în joc şi spune chiar noi ce merită scos în evidenţă. O să mă rezum la nivel politico-guvernamental. Ar fi bine, de exemplu, ca liderii noştri să nu discute cu presa externă doar atunci când îşi încep mandatul şi simt că trebuie să facă acest lucru dintr-o obligaţie. Este nevoie de constanţă, de revenire, mai ales pe subiectele pe care vrem să le impunem şi să le asociem cu ţara noastră. Ar ajuta, de exemplu, câteva op-eds ale preşedintelui sau premierului, prin care să fie dat tonul. Ministrul de Externe încearcă - vedeţi interviul recent din El Mundo, câteva editoriale în EU Observer şi altele - dar se simte nevoia de mai mult, în special din partea celor cu profil politic solid şi funcţiile cele mai înalte în stat.

O altă soluţie pentru părăsirea zonei de confort, a inerţiei şi reactivităţii are legătură cu depăşirea miturilor despre noi. Este important să aliniem discursul la realitate, mai ales acolo unde distanţa dintre cele două este foarte mare. Ne place să vorbim despre cum am fi lideri regionali în materie de IT, apărare, energie sau influenţă politică în general. Periodic, aceste auto-gratulări ne explodează în faţă: mai vedem câte o investiţie a unei mari firme de IT în Polonia, observăm că suntem printre ultimii din UE la competenţe digitale, ne pregătim să plătim unele dintre cele mai mari facturi la energie. În acelaşi timp, refuzăm să punctăm acolo unde creştem şi să orientăm discursul în direcţia corectă. De exemplu, am putea vorbi mai consistent despre industria auto, un adevărat motor de dezvoltare, ori despre ce se întâmplă în zona agro, de unde vin constant rezultate bune şi care pot ajuta la transformarea imaginii satului românesc, inclusiv în cadrul mai larg al tranziţiei verzi. Pe scurt, să ne prezentăm atuurile doar plecând de la realitate, intern şi extern, pentru că aşa putem veni cu narative care să facă faţă presiunii şi timpului.