România are, iată, un nou guvern. Dar, după anii de restauraţie, are oare şi imperioasa schimbare? Şi chiar dacă ar avea-o, nu-i trebuie oare şi un preşedinte care s-o garanteze şi s-o promoveze? 

Cui foloseşte absenţa unei campanii electorale demne de acest nume înaintea primului tur al scrutinului prezidenţial? Favoritului, care e preşedintele Iohannis, cu siguranţă. Ca şi candidaţilor principalelor facţiuni (oficială şi disidentă) ale partidului-stat, Diaconu şi Dăncilă, cea care şi-a dat măsura competenţei declarând, vai, că luptă "împotriva unei ţări în care să se regăsească toţi românii”.

Confruntarea directă cu adversarii politici n-ar avea cum să le convină unor asemenea inşi retoric prea puţin abili, dar doldora de bubele politice adunate de tustrei în ultimii ani. Prea uşor le-ar putea veni contracandidaţilor lor să-i demoleze pe sticlă, pe bază de bilanţ negativ, în văzul unui electorat predispus spre schimbare şi protest, cum s-a constatat la alegerile europene. 

Absenţa campaniei electorale convine de minune şi politicienilor partidelor lor. Îi face fericiţi pe deputaţii şi senatorii unei foste majorităţi parlamentare îmbătrânite în rele, care şi-au negociat supravieţuirea mandatelor lor nefericite, asigurând-o prin trădări, traseism şi prelungirea artificială a duratei vieţii unui for legislativ moralmente expirat. În acest scop s-a format o nouă majoritate ad-hoc, care a dat naştere unui guvern lipsit de orice consistenţă programatică şi ideologică, aflat la cheremul unor majorităţi la fel de mişcătoare precum nisipurile care înghit oameni, cai, oştiri şi ţări întregi.

Precum şi viitorul unor naţiuni ce nu-şi apără eficient democraţia. Ce se poate spera de la un astfel de executiv? Mai nimic, în afară de a se lăsa şantajat şi de a pune, deci, batista pe ţambal.

Dar tăcerea mormântală acolo unde e nevoie de o dezbatere vie şi absenţa campaniei electorale într-o ţară care şi-a demontat sensibil în anii uselisto-pesedişti democraţia şi statul de drept, nu e doar opera unor partide şi candidaţi, oricât de proemeninţi ar fi. Şi oricât de obscuri li s-ar părea rivalii. Ambele se datorează în bună măsură şi corolarului poate cel mai regretabil al degradării peisajului democratic al unei ţări.

E vorba de nivelarea presei audiovizuale. E vorba de arondarea televiziunilor, care se ocupă mai degrabă cu interogarea şi anchetarea inchizitorială a unor persoane particulare, iniţiatoare ale construcţiei unui spital pentru copii bolnavi de cancer, decât să-i pună pe jar pe politicienii care devalizează banul public susţinând frauda unor proiecte de o insolentă scumpete.

Lor li se adaugă amorţirea reflexelor politice ale unei ample părţi a naţiunii, accelerată de înşelătorul sentiment de siguranţă iscat de prăbuşirea alianţei PSD-ALDE, laolaltă cu popularitatea reţelelor de socializare, determinându-i pe tot mai mulţi să renunţe la sursele clasice de informare. Ca atare, un apreciabil segment al cetăţenilor rămâne needificat. Şi mulţi nehotărâţi simt nevoia legitimă de a şti de ce şi cum anume să voteze, intuind că de votul lor depinde viitorul democraţiei şi, probabil, al prosperităţii româneşti. Dar mai contează, oare, nehotărâţii?

În ciuda evidentei propensiuni spre schimbare a electoratului contează orice vot. Şi are importanţă şi perspectiva lui politică. O dată în plus, pare de mare însemnătate ca românii să înţeleagă nevoia esenţială a democraţiilor funcţionale. Electoratele acestora ar trebui să-şi pună mai puţin problema naturii celor care le conduc, care, ca oameni şi politicieni sunt departe de a putea fi perfecţi, şi net mai mult a capacităţii poporului de a-şi debarca liderii care greşesc, spre a împiedica edificarea unei tiranii.

Privită din acest unghi, democraţia românească are nevoie ca de aer de o schimbare netă la cârmă. Ea nu s-ar putea obţine decât prin îndepărtarea celor care, chiar dacă au acumulat şi merite, ca preşedintele în exerciţiu, s-au făcut vinovaţi, în  timpul mandatului lor, de inadecvări şi compromisuri oneroase, care au stimulat degradarea democraţiei, justiţiei şi statului de drept românesc.

Această degradare, amorsată cu decenii în urmă, a prefăcut România nu doar într-o cleptocraţie şi o securistocraţie, obsedate să înmoaie legile şi să perturbe memoria spre a-i disculpa pe torţionarii şi asasinii ambelor mişcări şi regimuri totalitare, ci şi într-o antimeritocraţie. Una care a propulsat la butoane premieri şi miniştri semianalfabeţi şi plagiatori.

Ţara ar avea nevoie, în consecinţă, de un preşedinte deopotrivă cultivat şi bine pregătit. Atâta doar că Theodor Paleologu ştie, ca politolog, că n-are o bază electorală suficientă şi deci nici potenţialul să determine altceva decât reducerea şanselor de a parveni în turul doi ale unui candidat al opoziţiei ca Dan Barna, care dispune de ambele. Toate acestea îi pun sub semnul întrebării filosofului Paleologu maturitatea politică şi profilul moral.

Dar poate fi votat controversatul şi prea puţin carismaticul şef al USR? L-am criticat, personal, în repetate rânduri pe Dan Barna. Dar i-am şi salutat faptele bune, între care excelenta campanie #fărăpenali. Şi admit că n-am văzut argumente imbatabile care să-i invalideze candidatura. Ea convine în schimb priorităţii momentului, în speţă schimbării nete şi reformei ample care, după anii restauraţiei, îi trebuie ţării urgent. Barna constituie, simultan, cel mai redus pericol de perpetuare sau reconstrucţie a tiraniei. Prin urmare, chiar dacă nu e decât răul mai mic, pare singura opţiune de vot valabilă pentru toţi cei care aspiră onest la construcţia unei autentice democraţii moderne în România.

Petre Iancu - Deutsche Welle