Comentariul a fost publicat ca şi cum ar fi fost scris de un grup de cititori supăraţi (care ar fi făcut chetă pentru a strânge suma necesară publicării), nu de către echipa de campanie a lui Nixon. Restul sumei a fost cheltuită pentru a cumpăra ziare Washington Post şi Washington Star care publicaseră taloane în care cititorii erau întrebaţi dacă sunt de acord cu aceeaşi decizie a preşedintelui american. Zeci de persoane au lucrat zile întregi ca să obţină timbre şi taloane diferite şi ca să realizeze mostre de scris de mână cât mai variate, pentru a falsifica răspunsurile. Fără răspunsurile falsificate, sondajul celor două ziare ar fi fost nefavorabil deciziei de minare a portului Haiphong. Informaţiile de acest gen, dezvăluite în cadrul anchetei jurnalistice a lui Carl Bernstein şi Bob Woodward în celebra Afacere Watergate, au iritat în aşa măsură opinia publică (şi justiţia) americană că Nixon a fost obligat să demisioneze (e drept, nu înainte de a mai câştiga un mandat de preşedinte) (vezi şi Toţi oamenii preşedintelui, ed. Adevărul Holding şi RAO, 2010).

Astăzi, cei 8.400 de dolari din 1972 au o cu totul altă valoare faţă de o sumă similară din 2014. Dar nici România nu e SUA şi nici presa autohtonă nu e acum ceea ce era New York Times şi Washington Post în 1972. Cu toate acestea, cei 10.000 de euro pe care, conform dezvăluirilor lui Cătălin Tolontan şi a echipei de la GSP, Elena Udrea ar fi urmat să-i plătească pentru servicii de producţie, editare ştiri şi clipuri video, conţinut media online reprezintă o sumă derizorie. La nivelul României, suma e minoră în raport cu costurile totale ale unei campanii electorale, chiar şi pentru un candidat de mâna a doua. Preţul solicitat pentru serviciile oferite e, de asemenea, mult sub preţul pieţei (doar realizarea unui clip video profesionist poate costa 10.000 de euro sau mai mult, fără celelalte servicii oferite ”la pachet” – ştiri, conţinut media online şi, după cum spune Elena Udrea, realizarea unui calendar de interviuri în presa locală). Chiar şi lucrând cu ”negrişori”, după ce mai şi scazi taxele şi impozitele, prestatorul nu ar fi putut rămâne cu cine ştie ce profit dintr-o asemenea afacere şi e o întrebare legitimă dacă acesta (editor la Realitatea TV în acel moment şi purtător de cuvânt la SRI acum) nu avea în vedere alte avantaje ulterioare (că deşi Udrea nu mai era ministru, existau şi există încă suficiente alte firme care au făcut profit considerabil din contractele cu bani publici direcţionate de Elena Udrea în timpul mandatului ei la MDRT – şi e greu de presupus ca un jurnalist cu un CV care să-l recomande pentru un job la SRI să nu fi ştiut asta). Preţul de duzină cu care se poate achiziţiona o coloană vertebrală în România e o primă concluzie care face ca dezvălurile lui Tolo să nu fie doar iritante, ci şi triste.

O a doua concluzie priveşte mecanismele de influenţare a opiniei publice. Ceea ce în urmă cu patru decenii era suficient de revoltător pentru a duce la căderea unui preşedinte american, astăzi este o ”normalitate” asumată de mai toţi candidaţii politici. În Scandalul Watergate, membrii Comitetului de Realegere a Preşedintelui Nixon au încercat să se scuze pe ideea că-şi închipuiau că şi echipa contracandidatului face acelaşi lucru. S-a dovedit că, cel puţin atunci, contracandidatul nu făcea acelaşi lucru. Astăzi firmele de PR, de lobby şi/sau de publicitate ori grupurile de influenţă nu mai au niciun scrupul şi coruperea şi falsificarea opiniei publice e o regulă căreia i se supun mai toţi actorii politici.

Scuza ”toţi fac la fel” e omniprezentă de fiecare dată când un nou caz de finanţare ilicită a partidelor politice (cel mai des cu bani rezultaţi din corupţie) este adus în faţa opiniei publice.

Asemenea declaraţii le vedem nu doar preluate şi distribuite de mass-media (la rândul lor, într-o proporţie sufocantă dependente de sumele uriaşe ale corupţiei), ci afirmate şi de la tribuna Parlamentului de către cei care încearcă să-şi păstreze astfel, în mod abuziv, imunitatea. Mai grav e că această scuză este acceptată nu doar de către parlamentari (la unii dintre ei e de înţeles, pentru că ştiu că riscă să ajungă, la rândul lor, în aceeaşi situaţie), ci şi de către cea mai mare parte a opiniei publice. Şi atunci nu e de mirare că presiunea sancţiunii (prin vot) dispare. Efectul e devastator, pentru că aşa se intră într-o spirală a ”cursei pentru înarmare”, în care fiecare partid încearcă să atragă cât mai mulţi bani pentru a contracara sumele strânse de opozanţi şi să-i cheltuiască fără niciun control şi cu totală lipsă de moralitate. De fapt, cu cât sumele sunt mai mari şi cu cât cea mai mare parte a acestor sume provine din corupţie, cu atât eşti mai tentat să o cheltuieşti într-un mod care terfeleşte orice principiu şi regulă de bun-simţ. 

Banii proveniţi din corupţie devin bani cu care se corupe. Politicienii şi partidele devin dependenţi/dependente de fondurile strânse din corupţie şi transmit asta mai departe în societate.

Că vorbim de instituţii publice populate de funcţionari intraţi ”în joc” ori de afaceri private, aparent onorabile, totul se supune acestei reguli (să nu-i victimizăm însă, se poate şi fără mită, dar e mai comod şi ”mai sigur” cu mită).

Dacă membrii Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui Nixon ar afla ce sume au la dispoziţie echipele de campanie ale candidaţilor români pentru coruperea şi falsificarea opiniei publice ar da în gălbinare de invidie!

A treia concluzie e şi mai greu de digerat, şi mai iritantă. Tot o anchetă a GSP vine să confirme ceea ce se bănuia. Banii din corupţie nu sunt folosiţi doar pentru a contracara acţiunile similare ale opozanţilor politici, ci şi împotriva societăţii civile. Secvenţe din Dosarul Galei Bute arată cum Elena Udrea şi-a upgradat postacii în timpul protestelor din ianuarie 2012. În locul postacilor voluntari, apatici şi lipsiţi de ”eficienţă”, a trecut la postaci plătiţi şi au fost achiziţionate softuri profesionale pentru administrarea muncii de postac (!). Înarmarea s-a făcut de această dată împotriva unor oameni care ieşeau din categoria ”toţi fac acelaşi lucru”. Dar unul dintre scopurile acestei ofensive postăciste era de a insufla percepţia că şi cei din stradă fac acelaşi lucru! În toamna lui 2013, Evenimentul zilei se număra printre vârfurile de lance împotriva manifestanţilor pentru Roşia Montană. Cum ediţia tipărită nu permitea (ca spaţiu) să acopere toate mizeriile la adresa protestatarilor, ediţia online stabilea recorduri în serie: între 10 şi 15 articole pe zi pe pagina principală se ocupau de denigrarea manifestanţilor ori prezentau opinii favorabile proiectului ca şi cum ar fi din partea unor specialişti, jurnalişti ori reprezentanţi ai societăţii civile!

Când oamenii din stradă scandau ”presă fără lesă”, într-un editorial din Evenimentul zilei li se răspundea că ”uite câte articole publicăm noi pe această temă”.

Nu mai era vorba doar de postaci, ci de editorialiştii ziarului care insinuau că protestatarii sunt plătiţi să iasă în stradă (sau manipulaţi de cei care sunt plătiţi să-i mobilizeze), iar aceste articole erau numărate printre cele care, în opinia autorilor lor, reprezentau dovada că ”presa relatează transparent despre proteste”(!). La fel cum erau contorizate la capitolul transparenţă articolele publicitare (”presa a difuzat calupuri publicitare de la compania ce urmează să exploateze Roşia Montană, aşa cum se face peste tot în lume, aşadar finanţarea a fost transparentă şi publicul atenţionat”, se scria în Evenimentul zilei – nu scot acum de la arhivă toate articolele care NU aveau atenţionarea de publicitate şi nici întregul dosarul de manipulare prin presă – îl găsiţi, pe larg, în Afacerea Roşia Montană). Vă miră să aflaţi acum că Elena Udrea ar fi deţinut un pachet consistent de acţiuni la Evenimentul zilei? Şi că aceste acţiuni le-ar fi primit în contul mitei datorate de băieţii deştepţi ai energiei româneşti? Din păcate, nu o spun eu, o confirmă rapoartele despre starea societăţii civile în România, nu doar Elena Udrea se număra printre cei plăteau şi plătesc (din bani de mită) denigrarea societăţii civile. Nu, nu toată lumea se ghidează după principiul ”toţi fac la fel”, dar cine cunoaşte cât de cât drept şi psihologie ştie că dovedirea nevinovăţiei intră la categoria probatio diabolica (probă  aproape imposibil sau chiar imposibil de făcut), cu atât mai mult într-un război în care o parte deţine resurse nesimţit de disproporţionate (şi în mare parte provenite din furt) pentru a crea percepţia contrară.

”În funcţie de afilierea politică a mass media, OSC au devenit uneori ţinte pentru campanii negative şi chiar ţapi ispăşitori. Canale de ştiri private favorabile partidelor guvernamentale au avut tendinţa de a prezenta societatea civilă într-un mod negativ. (…) Politicienii şi funcţionarii publici continuă să facă declaraţii ce sugerează faptul că organizaţiile societăţii civile au fost plătite de către entităţi străine pentru a organiza proteste, deşi nicio dovadă nu a fost prezentată vreodată pentru a sprijini astfel de declaraţii.” – Indexul Sustenabilităţii Organizaţiilor Societăţii Civile

Şi dacă am ajuns la noul dosar al Elenei Udrea, o ultimă concluzie despre cât e de mizerabilă lumea lor. Zic procurorii că mita pe care ar fi dat-o Radu Buzăianu, băiatul deştept care a scos miliarde de pe urma tranzacţionării energiei electrice produse de Hidroelectrica ar fi fost de 5 milioane de dolari. Udrea neagă că ar fi ajuns aceşti bani la ea (nu neagă însă şi mita, ci spune doar că aceasta ar fi ajuns doar la fosta ei colaboratoare, acum denunţătoare, Ana Maria Topoliceanu). Pe de o parte, în acei ani, la nivel declarativ, Traian Băsescu şi Elena Udrea se aflau în război cu ”băieţii deştepţi ai energiei”. Asta în timp ce colaboratoarea de încredere (pe atunci) a Elenei Udrea primea şpagă de 5 milioane de dolari de la Buzăianu. Chiar acceptând că parandărătul nu a ajuns la Udrea, ci doar la colaboratorii ei, să nu fi ştiut serviciile de informaţii (implicit, şi Traian Băsescu) nimic despre asta? Chiar într-atât de incompetente sau corupte (dacă ştiau şi nu l-au informat pe preşedinte şi/sau DNA-ul) să fi fost serviciile, iar Băsescu şi Udrea nişte naivi? Pe de altă parte, sursele România Curată(vezi aici) arată că Buzăianu şi Budeanu (alt ”băiat deştept” al energiei şi fondator al tabloidului Cancan) s-ar fi aflat în spatele fotografiilor tip paparazzi cu Alina Bica şi Elena Udrea la shopping la Paris, apărute în timpul campaniei electorale de anul trecut. Există o anumită morală cinică în episodul ăsta. Dar avem şi o imagine a unei lumi în care, dincolo de sclipiciul ei aparent, nu-ţi doreşti să trăieşti. O lume în care habar nu ai cine e partener de încredere (chiar şi în hoţie), şi cine nu. În care nu ştii dacă dimineaţa, când ieşi din casă, dai peste nişte susţinători ori peste nişte procurori. În care nu ştii când schimbi camera unui hotel de lux din Dubai cu un 4 pe 4 metri în arestul de la Rahova ori hainele de la marile case de modă ale Europei cu un echipament vărgat. Asta e viaţă?

Puteţi comenta acest articol pe Romaniacurata.ro