Pentru Karl Marx (1818-1883), Dumnezeu a murit iar sensul istoriei (şi, deci, al experienţei umane) nu este niciodată transcendent, ci imanent. Scopul vieţii noastre pe pământ? Schimbarea relaţiilor de producţie.

Pe urmele revoluţionarilor francezi, Marx postulează existenţa unui determinism istoric, care face progresul inevitabil. Omul lăuntric dispare şi rămâne-n scena lumii doar activistul politic, cel care se eliberează de prejudecăţile tradiţiei şi proclamă, în chip euforic, himera „epocii de aur“.

Scopul fiecărei generaţii istorice? Să se lepede, să depăşească şi apoi să uite gândirea înaintaşilor. Găsim aici şi prima contradicţie majoră a ideologiei comuniste: istoria se explică pe sine.

Subiectul transcendental al idealismului german (cercetat de Kant) lasă loc, aşadar, eului social (preocuparea lui Rousseau). În locul îndoielii metodice a lui Descartes, Marx introduce bănuiala. În faţa bogăţiei, autorul suspectează nedreptatea. Confruntat cu revelaţia biblică, Marx denunţă manipularea. Rigoarea cercetării ştiinţifice – opera lui Leibniz fiind un exemplu de asemenea perfecţiune matematică – lasă loc retoricii inflamate.

Elanul distrugerii şi plăcerea negaţiei ne arată că autorul Manifestului comunist era preocupat mai puţin de adevăr, cât de raporturile de putere. Cercetarea migăloasă, demonstraţia calmă şi argumentaţia analitică nu caracterizează Stânga radicală. Dimpotrivă. Mânia proletară denunţă realizările ştiinţei şi frumuseţea artei burgheze. Tot ceea ce nu-i subordonat imperativului politic al revoluţiei merită să dispară. Filozofia se desparte de experienţa grecească a mirării şi de puritatea unei investigaţii fenomenologice a realităţii (revendicată de Husserl la finele secolului XIX).

Pentru Marx, orice conştiinţă personală e, volens nolens, o conştiinţă politică. De ce? Pentru că individualitatea se subsumează „voinţei generale“ a colectivităţii. Ceea ce Marx adaugă la mitul bunului sălbatic elaborat de Jean-Jacques Rousseau este filozofia agonală şi promisiunea mitică a unui sfârşit al istoriei. Orice agresiune de moment se justifică din perspectiva triumfului final, marcat de fericita domnie a egalităţii.

Pentru Marx, esenţa vieţii este lupta de clasă, nu pacea minţii; violenţa revoluţionară, nu isihia monahală ori nepătimirea stoică; războiul cultural, iar nu odihna sabatică.

Noţiunea de câştig economic ar presupune, din start, o relaţie de exploatare. Marx exclude, astfel, avantajul reciproc la tranzacţiilor libere. Nu există situaţii win-win. Întrucât cineva trebuie să piardă, dispreţuirea capitaliştilor îl plasează automat pe comunist, chipurile, de partea săracilor şi a năpăstuiţilor.

Materialismul dialecticii istorice răstoarnă idealismul speculativ articulat de G. W. F. Hegel, dar şi un început al tradiţiei anti-intelectualiste intens promovată de arhitecţii comunismului est-european.

Nu poeţii sau fiinţele contemplative au fost invitate să descifreze sensul existenţei, ci clasa muncitoare. Sensul acţiunii politice? Revoluţia. Filozofii trebuiau nu atât să demonstreze ştiinţific, ci mai ales să creadă; nu să utilizeze întrebarea socratică, ci să abuzeze modul conjunctiv.

Abolirea vechilor relaţii de producţie a început, adesea, printr-un simplu denunţ şi a sfârşit printr-o expropriere violentă, justificată isteric de tribunalul poporului.

E ceea ce s-a şi întâmplat în sângerosul veac XX. Să nu uităm niciodată!